Un Crăciun nordic - Se respinge

Cu mai puțin de o oră în urmă m-am despărțit de Scrooge și de Tiny Tim în față la Colonial Players, în acea atmosferă de euforie spre care Dickens te transportă cu grijă, după niște hopuri bine calculate, la sfârșitul Colindului de Crăciun. Inevitabil, după spectacol, în drum spre casă trecând și pe lângă tot soiul de serbări de stradă, un vernisaj și o petrecere nocturnă ocazionată de redeschiderea unui han american vechi de câteva secole, mi-a venit în gând primul meu Crăciun de afară. Un Crăciun nordic.

În romanul meu Se respinge^[i] am împrumutat unora dintre personaje ceva din bucuria, ezitările, tristețile, remușcările, entuziasmul grupului de emigranți din care, vrând-nevrând, am făcut atunci parte. Paralela e 60 Nord. Orașul nins e cel mai vechi centru universitar din Scandinavia: Uppsala. Catedrala unde îi invit acum la concert pe cititorii LiterNet e Uppsala Domkyrka, o structură gotică impunătoare din secolul XIII, cu trei turnuri, dintre care două, gemene, încadrează porțile imense. Cărămidă peste cărămidă sunt zidurile, dar coloanele de care se sprijină cei doi îndrăgostiți (o să vedeți) sunt din calcar aspru de Gotland.


Ingmar Bergman își plasase mare parte din romanul său Den goda viljan tot la Uppsala, iar regizorul Bille August tocmai se apucase de ecranizarea lui, filmând pe străzile pietruite, în pantă, pe care personajele mele urcă și ele spre catedrală. Dinăuntru s-au auzit toată după-amiaza acorduri din Oratoriul de Crăciun, dar cine mai are urechi pentru Bach când, la douăzeci-și-de-ani e îndrăgostit, precum personajul meu e.

Puneți-vă deci fracul, papionul, ștergeți-vă jobenurile de praf cu dosul mânecii, aranjați voalurile apretate, în roz și violet, ale doamnelor care vă însoțesc, mai luați o gură de glögg și, după ce ați verificat că lumânările din geamuri, scărițele de patru lumânări de advent sunt aprinse, încuiați și ieșiți în curte în așteptarea trăsurilor, săniilor sau taxiurilor. V-ați parfumat? Și biletele, să nu uitați biletele! E vândut sau rezervat până și ultimul loc. Dacă mai e timp, uitați-vă peste umărul doamnelor în oglinzile lor de poșetă în care își aranjează zulufii, ca să vedeți dacă perciunii vă sunt egali și nici o urmă de spumă de ras nu s-a scurs după ureche. Ah, iar dacă nu aveți bilete, dacă ați luat hotărârea de a asista la concert în penultima clipă, atunci faceți precum personajul meu.

Lectură plăcută și Crăciun 2023 fericit!


N-aș mai fi născocit partida de bridge dacă între timp, în seara oratoriului de Crăciun, Lena nu m-ar fi însoțit la Uppsala. În prima duminică de advent.

Asta după ce mă refuzase o dată brutal cînd am vrut s-o văd la sala de volei. Spunîndu-mi mă dezamăgești, ce Dumnezeu, pentru o pizdă (asta era ea, în viziunea ei), alte pretenții am de la tine. Ne despărțiserăm în centru. Mă învîrtisem prin ninsoare o vreme, ținînd companie mai multor grupuri de studenți care se încălzeau la acele focuri aprinse în vase de metal la colțurile străzii, cîntînd de-ale studenției și bînd glögg, apoi ajunsesem pe nebăgate de seamă lîngă sală. O pîndisem cînd ieșise, ce întîmplare, zîmbisem în mod idiot antrenorului ei, care tocmai o invita în mașină, s-o conducă la autogară, și ea spusese da și urcase în acea mașină fără măcar să mă prezinte. Iar eu alergasem disperat să prind autobuzul de Ö, același spre care Lena era dusă într-o Toyota Carina. Se așezase trei bănci mai în față în autobuz, ignorîndu-mă, îi făcusem semn, nu te deranjez, știi, coincidență...

Ei bine, după toate astea, sîmbătă seara m-a întrebat dacă nu mă interesa "concertul de Crăciun, la Uppsala". Ea și Romano se ignorau de vreo trei zile, iar cu Dan, la concert, nu era cazul. O bucurie lăuntrică a urcat în mine, paralizîndu-mă, dar am încercat s-o maschez. Iar ea, deși știa ce simt și care îmi va fi răspunsul, îmi oferi, ca să nu mă jignească, un timp de gîndire. Cam o oră.

Deși Lena e departe astăzi, deși ultima mea febră, "a celui de douăzeci și de ani", e și ea departe, uitată aproape și se va vedea mai tîrziu în ce circumstanțe, Uppsala e pentru totdeauna în sufletul meu. Și asta mai ales datorită primei duminici de advent, a primului meu an scandinav. Una dintre cele mai bogate duminici din viața mea.

O duminică în care am simțit din nou, la mai bine de patru luni de la despărțirea de L, că am cu cine să-mi împart bucuria. M-am simțit foarte tînăr și foarte fericit, am hoinărit la întîmplare prin orașul nins, angajîndu-mă adolescentin în toate jocurile Lenei, am încercat toate loteriile și toate aruncările la țintă de la tonetele unde se puteau cîștiga urși de pluș, mi-am lipit fruntea de vitrinele în care Moși Crăciuni de jucărie încărcau în saci mașini colorate, am maimuțărit fetele de la McDonald's, am pus mărunțiș în toate casetele de colectă ale Crucii Roșii, zîmbind bătrînelor care plimbau pușculițele transparente pe strada mare, în sus și în jos, am purtat-o pe Lena de mînă prin marea bibliotecă a orașului și am invitat-o să se joace pe clapele calculatorului-catalog, ironizînd-o pentru neștiința ei, eu, cel abia înștiințatul, făcînd-o să mă cuprindă cu brațul de după gît așa cum stătea pe scaun în fața mea, să mă tragă la ea și să își lipească fruntea de obrazul meu, de gîtul meu, de clavicula mea, cu mișcări de pisică, cerîndu-mi în joacă să recunosc că nu e atît de nepricepută pe cît ea însăși știa că era.

Concertul costa însă 50 de coroane.
Sinistră descoperire de ultimă clipă.

Pentru fondurile noastre de atunci, asta însemna "direcția autogară!" Cînd am văzut-o pe Lena țuguindu-și buzele și încruntînd din sprîncene, mi-am amintit-o atît de bine pe L, încît o clipă mi s-a făcut frică. Și ea, Lena, m-a tras de mînă rugînd-întrebînd cald "ce faci acum?", nu ce facem, ci ce faci, obligîndu-mă, pe mine, să găsesc o ieșire din impas. "Uriașul meu", am murmurat, așa îmi spunea L, uriașul ei bun și mărinimos. Și prin urmare uriașul a primit vînt sub aripi. Cu Lena strîns ținută de mînă, s-a îndreptat spre intrarea în catedrală. Amîndoi au pășit înăuntru, iar la a doua ușă, unde biletele cumpărate în hol se rupeau, el a rostit într-o engleză de Oxford:
- Sîntem cu grupul de ziariști englezi care s-au întîlnit aici acum zece minute. Mi-e teamă că au intrat deja, scuze pentru întîrziere.

Am fost poftiți, ba chiar o tînără din comitetul de organizare ne-a dus pe lateral, undeva în față, în stînga coloanelor, și ne-a indicat niște locuri. Lena m-a strîns fericită de mînă. Mi-a spus ceva la ureche, dar de auzit, eu am auzit-o pe L.

Lena n-a vrut să stea pe rîndul indicat. Ne-am sprijinit aproape îmbrățișați de una din coloane, de unde vedeam ușor și corul și orga și cele două microfoane ale soliștilor. De undeva, dintr-o zonă în afara vederii noastre, s-au auzit primele cuvinte, rostite solemn și toți cei șapte-opt sute de oameni adunați acolo în acea seară festivă s-au ridicat în picioare. Instantaneu, Lena s-a dat speriată înapoi și mi l-a arătat, peste masa de oameni, pe haidamacul zis Aby, un conațional din campus, un tip imposibil de limbut, gafeur și intrigant de care, făcînd haz la motel, mai toți ne feream. Numai că era prea tîrziu, Aby ne văzuse și el, de acolo din înălțimi, și ne făcea semne disperate. Cerîndu-ne, în mojicia lui, să deranjăm trei rînduri de oameni ca să ajungem lîngă el, unde uite, cum Dumnezeu într-o catedrală arhiplină, se nimeriseră două locuri libere.

Cu Aby îți era rușine să ieși împreună din curtea motelului. Mișcîndu-se precipitat și zglobiu, în ciuda celor o sută douăzeci de kilograme bătute, sugîndu-și colțul mustății lui cărunte, Aby era neverosimil de hilar. Mințea mult. Deși nu-l crezusem la început, se pare că într-adevăr avea trei copii gemeni în țară, ne arătase o poză. Trei gemeni de șase ani, vă dați seama de ce fugise Aby mîncînd pămîntul? Eu și Romano reacționaserăm, văzînd fotografia, la unison: "Tipic pentru tine, Aby, să ai tu trei gemeni!". De șase ani.

Iar acum, tăticul gemenilor lăsați în țară se dovedea un meloman în căutare de companie. Lena a ținut să mergem imediat lîngă el. Ei îi păsa. De gura lui Aby. De urechea lui Dan. Cum i-ar fi putut explica aceluia că stătuserăm sprijiniți de o coloană, în catedrală, aproape îmbrățișați și nu răspunseserăm invitației unui conațional? Care ne oferise, în ciuda aglomerației, două locuri. Ne-am dus. Am deranjat. De două ori. Cînd am intrat și cînd, zece minute mai tîrziu, am ieșit.
- Mi-e rău, spuse Lena, ies puțin la aer. Stați amîndoi liniștiți.

Firește că n-am stat. Fixîndu-l în schimb cu privirea, pironindu-l în scaun pe Aby. Am ieșit după ea. Aby s-a dezmeticit după cîteva secunde, dar o bătrînă începuse deja să facă scandal în urma mea, așa că el n-a mai îndrăznit.

Cînd ne-am depărtat suficient, Lena și-a ascuns fața în pieptul meu, ținîndu-mă cu mîinile de reverele gecii. M-a tras apoi departe unde, așezați pe o piatră mortuară, am ascultat întregul concert. Cuminți, refuzînd politicos un plasator care ne găsise din nou două locuri. Alături, fără să ne privim, impresionați de muzica divină pornită din tuburile orgii mari, de murmurul corului și de foșnetul festiv al rochiilor de epocă ale sopranelor, în pauzele dintre bucăți. Miros de lumînări arse. Un aer sfînt.

Am ieșit tăcuți. Am tras-o pe Lena de mînă ca să îl evităm pe Aby. Mai apoi, plimbîndu-ne aiurea pe străzi, am lăsat să treacă primul autobuz spre Ö. Cu care acel Aby ar fi trebuit să plece. Am urcat pe lîngă Biblioteca zisă Carolina spre castel și de acolo de sus am privit la fel de tăcuți peste această nordică cetate a minții, una dintre cele mai nordice de pe Pămînt, peste bătrîna Uppsala, luminată de sărbătoare, ninsă și vie.

Grupuri de copii și de tineri s-au intersectat cu noi în drumul nostru spre gară. Am regretat că nu făceam parte din niciuna din acele găști fericite, deși sentimentul de plinătate, matur, care ne năpădise era cel puțin la fel de viu. În acea seară Lena, cu ai ei 23 de ani, se maturizase sub ochii mei. Încercase poate involuntar să mă prindă din urmă, să-mi stea alături. Și mă mințise perfect.

Lîngă restaurantul chinezesc însă, coborînd strada în pantă, vraja s-a rupt. Văzusem înăuntru perechi tinere ținîndu-se de mînă, peste fețele de masă alb-strălucitoare brodate cu dragoni. Pe mese, lumînări. Ici-colo cafele aburinde, într-un colț, pe un cărucior, flambîndu-se un fel de mîncare exotică.
- Acum sînt trist că sînt sărac.
- Ce-ai face tocmai acum cu banii?
- Te-aș invita să intrăm aici sau într-o altă cîrciumă liniștită și am sta la povești pînă la miezul nopții. Apoi, dacă și numai dacă ne-am decide să ne întoarcem la Ö, te-aș duce acolo cu un taxi în care să fie cald și să cînte o muzică de pian în surdină.
- Hai, fii serios!

Și serios am rămas. Vraja se rupsese. Iar în autobuz, mult mai tîrziu, cînd am vrut s-o rechem, aplecîndu-mi capul pe umărul Lenei, lăsîndu-l să alunece spre sînul ei elastic, de unde nici măcar n-am fost ca altădată respins, ea, vraja nu s-a mai întors. O frică o copleșise pe Lena. Se gîndise o clipă să continue mai departe pe drumul meu? Am vrut s-o liniștesc, mințind-o, mințindu-mă, se poate, știu la ce te gîndești, nimic nu e imposibil, dar ea mi-a pus un deget pe buze și m-a oprit să vorbesc. Ceva protector în gestul Lenei, ceva aproape matern. O Lena brusc înflorită, în toată splendoarea ei de femeie. Nimic din Lena care sălta pe pat în picioarele goale, după victoria din lupta cu perne împotriva lui Dan. Mi-am culcat din nou capul pe sînul ei care s-a zbătut scurt sub pulover. Am repetat mișcarea ca s-o provoc, s-o scot din tăcere, din melancolie. Dar Lena n-a reacționat. Abia la a cine știe cîta provocare a avut un zvîcnet femeiesc, din șira spinării, și mi-a apăsat capul pe sîn. Apoi m-a îndepărtat și și-a lipit fruntea de geam.