Neputință

Pentru Sebastian Timofte, a începe un nou job și a-l pierde foarte repede devenise un fel de obișnuință. Totul se întâmpla din cauza faptului că nu era un om bun de muncă după cum se spune în popor. Partea mai dureroasă era că suferea de o boală de nervi ce îi crea destul de multe neplăceri. Pentru el a pierde un loc de muncă și apoi timp de săptămâni să caute un alt loc de muncă pe care avea să-l piardă imediat, devenise parte din viața lui. De trei zile lucra la o firmă de construcții, iar în dimineața celei de a patra zile pe când se ducea la lucru avea ferma convingere că va pierde și acel job chiar în acea zi. Trei zile împreună cu alți muncitori pregătiseră terenul pentru a turna beton în curtea unui service auto, descărcaseră materiale, aduseră două betoniere și mai tot timpul simțise că era foarte epuizat. La sfârșitul fiecărei zile ajungea acasă, mânca, și apoi până în dimineața următoare aproape că nu se mai dădea jos din pat, ostenit fiind peste măsură.

De meserie era taximetrist, dar avusese un accident rutier, după care deși nu fuseseră victime, poliția îl considerase vinovat și îi retrăsese carnetul de șofer. De fapt nici ca taximetrist nu reușise să câștige prea mulți bani, din cauza faptului că erau mulți profilați pe așa ceva. Și apoi lumea în orășelul lor era săracă și nu apela chiar atât de mult la serviciile taximetriștilor. Iar a apuca pe drumul emigrării i se părea o aventură groaznică și nu se încumeta să facă acel pas. De aceea nefiind obișnuit cu munca brută era totuși nevoit mai mereu să caute de muncă doar unde era mai greu de lucrat.

Locuia împreună cu părinții săi. Fusese însurat, dar soția lui divorțase de el, luând și fetița lor. După reproșuri, certuri, și acuzându-l mereu că nu se descurcă în viață și că din cauza lui nu au o casă a lor pentru a nu mai locui împreună cu părinții lui, îl părăsise. Cel mai tare îl durea faptul că îl despărțise de fetița lui ce trebuia să-i spună tată unui alt bărbat, cel cu care fosta lui soție se măritase. După divorț, suferise mult și devenise neurastenic. Mai dureros era faptul că deși mama lui îl compătimea, tatăl lui îl judeca aspru și de câte ori pierdea un loc de muncă îi reproșa faptul că nu este în stare de nimic.

În cea de a patra zi a muncii sale ca salahor în acea echipă de constructori, începu munca plin de stres. La început încercă din răsputeri să țină ritmul cu ceilalți, încărcând cu lopata betoniera dintr-o grămadă de balastru, punea ciment și apă, apoi răsturna betoniera într-o roabă, pe care un bărbat puternic, înalt, cu chelie, o ducea cu ușurință până la locul unde șeful de echipă împreună cu un alt muncitor întindeau materialul la un anumit nivel. La cealaltă betonieră se muncea cu spor, toți se mișcau foarte repede. De două ori cel ce căra roaba venise nervos și îi arătă cum să încarce mai eficient cu lopata betoniera, reproșându-i că sunt în urma celorlalți. După un timp acel bărbat puternic îl dădu la o parte și începu să încarce betoniera cu rapiditate, apoi descărcă betoniera în roabă și plecă rapid cu roaba plină de beton. Veni din nou la betonieră și încărcă roaba și îi spuse lui Sebastian să ducă roaba.

Sebastian se opinti și ridică roaba cu beton, însă făcu doar câțiva pași și simți o durere în piept, aproape că nu mai putea respira, picioarele i se clătinau, iar cu brațele ținea cu greu echilibrul roabei. Mai făcu câțiva pași, apoi se dezechilibră și răsturnă roaba, iar zgomotul făcut de căderea roabei cu material îi făcu pe toți muncitorii să îl privească.
- Aurel, cu Sebastian nu câștigăm noi bani, pentru că nu este în stare să muncească nici cu lopata și nici să care cu roaba nu poate, trimite-l acasă pentru că ne pierdem vremea cu el... strigă indignat acel bărbat puternic, cu chelie, ce muncea cu Sebastian.

Aurel șeful de echipă se apropie de Sebastian și îi spuse:
- Îmi pare rău pentru tine dar nu pot să te mai țin la muncă, pe tot parcursul acestor trei zile ceilalți băieți mi-au tot spus că te miști încet și muncești fără prea multă pricepere, le-am propus să mai aibă puțină răbdare cu tine dar, după cum vezi, nu vor. Du-te acasă, pentru că aici la noi este muncă dură și nu vei putea ține ritmul cu ceilalți. Am să vorbesc cu patronul și te va plăti pentru zilele pe care le-ai lucrat.

Aurel era un bărbat de patruzeci de ani de statură mijlocie, plin de vigoare, iar pe fața lui se discernea faptul că era un om de treabă. Sebastian rămase câteva clipe ca trăsnit neputând să spună nimic, avea mare nevoie de bani pentru că îi promisese fetiței sale că vor face o excursie undeva în natură când va lua salariul. Aurel văzându-l descumpănit îi spuse:
- Aici la noi este muncă grea, vin mulți și puțini rămân, nu fac eu trierea ci băieții, doar îi vezi cum muncesc, vor pe cineva care să țină ritmul cu ei.
- Am înțeles... spuse Sebastian și se duse spre vestiar pentru a se schimba.

Ajuns în vestiar se opri puțin și se gândi: ,,Ce mă fac acum? Și cum îmi voi ține promisiunea față de fetița mea? Iar cu tata cum voi da ochii? Când va afla că am pierdut și acest loc de muncă îmi va reproșa din nou că nu sunt în stare să mă descurc în viață și că nu sunt bun de nimic și de aceea nu am realizat nimic. Și biata mama iar va suferi din cauza mea. Dar ceea ce tata nu înțelege este că vremurile s-au schimbat, și că una era viața în comunism ca taximetrist și cu totul alta este acum. Trist este faptul că nu am nici un ban și trăiesc ca un întreținut de părinți, și într-adevăr la cei treizeci și șase de ani ai mei este un lucru extrem de rușinos. Nu... Nu pot rămâne fără acest loc de muncă, trebuie să pot duce acea roabă, le voi demonstra că pot. Da, mă întorc și îi spun lui Aurel să mă primească înapoi la lucru pentru că altfel nu se poate. Am o mare nevoie de acest loc de muncă."

Sebastian ieși din vestiar și se apropie de locul unde muncitorii turnau beton. Toți munceau în forță și cu mult spor. Erau atât de absorbiți de munca lor încât timp de câteva minute nu îl observaseră pe Sebastian ce se plimba agitat prin preajma lor. Lui Sebastian începu să i se facă rău, simțea cum nervii începeau să-i facă feste, îl cuprindea din nou acea durere de cap ce mereu îi apărea în timpul crizelor de nervi și simțea înțepături în inimă și o furnicătură prin tot corpul specifică bolii sale nervoase.
- Du-te acasă Sebastian că ai muncit destul... strigă unul din muncitori văzându-l pe Sebastian în apropierea lor.
- Oameni din ăștia ce nu sunt buni de nimic mie nu îmi plac, îmi vine să-i i-au la bătaie numai când îi văd... spuse bărbatul cu care Sebastian lucrase la aceeași betonieră.

Muncitorii începură să se amuze ca urmare a faptului că Sebastian nu pleca acasă, ci stătea acolo, în preajma lor. Sebastian, după ce auzi vorbele muncitorilor, se depărtă puțin de ei. Apoi însă reveni, nu avea puterea să plece acasă pentru că i se părea mult mai înjositor tot ceea ce avea de îndurat acasă decât batjocorile ce le primea din partea muncitorilor. După un timp, muncitorii prinși în iureșul muncii nu îl mai băgară în seamă iar el se apropie și mai mult de locul unde Aurel lucra. Ar fi vrut să-l roage să îi mai acorde o șansă, însă nu îndrăznea, pentru că era într-o stare de neputință totală. Se simțea tot mai rău din cauza bolii sale, și se agita tot mai mult în interiorul său, plimbându-se câte puțin și apoi se oprea în apropiere de locul unde lucra Aurel. După un timp când nu mai avea material de întins, Aurel se apropie de Sebastian spunându-i:
- Aici nu poți lucra, eu te înțeleg că ai nevoie de acest loc de muncă, dar nu se poate. Nu mai sta pe aici, băieții râd de tine, du-te acasă sau caută-ți altceva de muncă.
- Te rog ajută-mă cu un alt loc de muncă, pot munci orice, am mare nevoie de bani. De aceea îmi este greu să rămân fără muncă acum.

Aurel rămase puțin pe gânduri apoi zise:
- Acum câteva zile, un vecin mi-a spus că au nevoie de oameni la fabrica de încălțăminte. Cred că acolo te vor primi și mai mult de atât munca nu este așa de dură ca la noi, așa că încearcă și înțelege că munca din construcții nu este pentru tine.
- Și spui că acolo au nevoie?
- Da, sigur.
- Atunci dă-mi adresa.

Aurel îi explică unde era fabrica de încălțăminte, după care Sebastian porni cu pași vioi în acea direcție. Mergând pe drum se gândea că poate acolo va reuși și nu va mai avea probleme financiare și întreaga sa ființă îi fu cuprinsă de speranță. Era atât de sigur că va reuși, încât înainta cu pași repezi printre trecătorii de pe stradă. Ajuns în fața clădirii vechi a fabricii de încălțăminte ce avea o formă dreptunghiulară, cu două etaje și cu fațada coșcovită pe alocuri, intră la parter. Primul lucru ce îl izbi fu mirosul tare, care aproape că îl înăbușea și care provenea de la anumite creme de lipit ce se foloseau pentru confecționarea încălțămintei. Un bărbat scund, cu o față negricioasă, îmbrăcat într-un halat albastru îl întâmpină și după ce află ce caută îi spuse că șeful trebuia să sosească și că ar fi bine să-l aștepte.

Sebastian stătu câteva minute pe acel hol, însă din cauza faptului că îl supăra acel miros ieși afară. După un timp ieși și bărbatul în halat albastru însoțit de câțiva bărbați și câteva femei ce lucrau acolo și aveau pauză pentru a fuma. La scurt timp în fața fabricii apăru o furgonetă neagră, Mercedes Vito, din care coborî un bărbat înalt cu barbă, bine îmbrăcat, cu un aer de mândrie pe față, ce părea foarte mulțumit de viața lui.
- Iată șeful, acum poți vorbi cu el și nu uita să-i spui domnul Sava, așa îi vorbim noi toți de aici, succes... îl atenționă bărbatul în halatul albastru pe Sebastian.

Sebastian simți în acel moment că îl trec sudorile, și cum inima îi bătea cu putere, aproape că simțea că se sufocă din cauza emoțiilor. Dar își adună toate puterile și îi spuse lui Sava în momentul când se apropie de el:
- Bună ziua, eu caut de muncă... se opri pentru că își dădu seama că formulase cea mai proastă frază din viața lui și uitase să se adreseze acelui patron cu domnul Sava.

Sava se opri și întoarse capul spre Sebastian cu gesturi leneșe ca și cum iar fi făcut un mare favor ca să se oprească și să-l asculte, ba să-i mai și răspundă.
- Ai mai lucrat în domeniu?
- Nu, dar învăț, îmi voi da toate silințele...
- Mereu este greu cu noii sosiți care nu au idee cum este munca la fabrica de încălțăminte. Dar fie, pentru că am niște comenzi te iau, însă să știi că la mine primele trei zile sunt de probă și nu le plătesc. Pe urmă dacă îmi place cum lucrezi batem palma și semnăm contractul, iar dacă nu faci față bem o bere și ne despărțim ca prieteni. Ei ce zici?
- Da accept, aș putea începe de astăzi?
- Acum este aproape douăsprezece așa că vino de mâine, la opt să fii aici și te apuci de treabă, o să-ți arate șeful de secție ce ai de făcut și nu uita că dacă ești un om destoinic, la mine ai de lucru.
- Mulțumesc mult, mâine voi fi aici.

Apoi Sava cu gesturi de om plictisit intră în fabrică înclinând puțin capul când muncitorii ce fumau îl salutară. Dintr-o dată Sebastian simți cum bucuria îi inundă sufletul, acum avea din nou de muncă și asta însemna că va avea un salariu și că munca nu era grea. Da, trebuia să facă tot posibilul și chiar imposibilul pentru a rămâne acolo la muncă. Știa că trebuia să-și dea toată osteneala pentru a trece cu bine cele trei zile de probă și apoi va munci cu contract și va învăța meseria de cizmar, pentru că era dispus să învețe. Se simțea foarte încrezător în forțele proprii pentru a reuși. Se îndepărtă bucuros de fabrică cu gândurile sale ce roiau în capul său exaltându-l tot mai mult. Apoi simți că îi era foame, primul gând care îi veni fu să se ducă acasă. Dar își dădu seama că nu putea, ce va spune tatăl lui când îl va vedea la jumătatea zilei, sigur va începe cu discursul lui supărător.

Așa că nu va merge acasă ci va mânca într-un parc și apoi se va plimba prin oraș până în jurul orei șaisprezece, după care va merge acasă. Și nu le va spune părinților săi nimic despre faptul că a schimbat locul de muncă. Doar după ce lucrurile vor intra într-un făgaș al normalității și va fi un muncitor angajat cu contract la fabrica de încălțăminte. Și cel mai important lucru era că nu se va mai simți atât de umilit când fetița lui îi va povesti despre cât de multe lucruri îi cumpără noul ei tătic. Cu siguranță că va fi un om cu contract de muncă și salariu. ,,Oare ce salariu voi primi?" Se întrebă în mijlocul noianului de gânduri precipitate ce îl exaltau tot mai tare, și abia atunci realiză că nici măcar nu întrebase ce salariu va primi. Dar până la urmă nu conta că nu întrebase, va munci bine și va fi bine plătit. Era foarte decis să facă un efort mai mare pentru ca viața lui să iasă de pe făgașul sărăciei și să intre pe un făgaș al bunăstării. Simțea că era momentul să arate tuturor că nu era nici pe departe un om ce nu era bun de nimic cum cu dispreț îl numeau unii.

Prima sa zi de muncă la fabrica de încălțăminte fu nespus de grea, nu ca urmare a muncii în sine care nu era grea, ci a acelui miros toxic care provenea de la cremele de lipit încălțămintea. Rezistă eroic prima zi, simțind de multe ori cum se înăbușă, însă mai ieșea puțin afară pentru a respira aer curat. A doua zi la fel rezistă, decis fiind să nu renunțe. A treia zi însă i se făcu rău și la jumătatea acelei zile nu mai putu continua munca și fără să spună nimănui nimic plecă de acolo fără a fi observat, convins fiind că nici acea muncă nu era pentru el.

Porni pe stradă abătut, respirând cu lăcomie aerul curat de afară, simțind cum i se curăță plămânii de toată acea toxicitate pe care o inhalase în ultimele zile. Era învins din nou, nu știa încotro o va mai apuca pentru a căuta de muncă, pe moment era mulțumit că scăpase din infernul de la fabrica de încălțăminte. În acele momente își imagina discursul pe care tatăl său avea să îl țină în acea zi, și chipul mamei sale compătimindu-l și rugându-l pe bătrân să înceteze. Înalt, slab, cu ochii săi verzi, și fața sa marcată de urmele bolii nervoase de care suferea înainta cu pași șovăitori pe stradă ca o imagine vie a neputinței. Iar viitorul ce se întindea în fața lui avea să-i fie adânc marcat de neputință.