Veni vidi vici

Când m-am întors, invitații plecaseră. Mi-a deschis, a luat-o înainte până la mijlocul încăperii, s-a răsucit, s-a ridicat pe vârfuri, și-a înlănțuit brațele în jurul gâtului meu și a început să mă sărute. Cred că n-am schițat nici un gest. Ce gest?

Era vară. Partea de sus a ferestrelor stătea deschisă. Ne-am sprijinit de sobă. Era... furibundă. I-am desfăcut bluza; îi mângâiam umerii pe când ea mă săruta furibundă. Ne-am întins pe masă. Aveam genunchii chiar pe marginea plăcii de lemn; ea își sucise gâtul în pătratele de teracotă. Când ne-am potolit, mi-am dat seama de ce mă tot izbisem în tălpi și glezne: eram cu picioarele în chiuvetă!

Joia, în ziua metodică, luam autobuzul și mergeam s-o învăț englezește: Let's make a bargain. Laboratorul era mare și friguros. Imediat în stânga, soba; apoi masa de lemn pe care scria în registre și pe buletine rezultatele analizelor, un scaun și... chiuveta. Pe scaunul ăsta stăteam eu; ea se așeza pe altul, un scaun cu brațe, în fața mesei.

În rest, dulapuri și, între ele, mese faianțate încărcate cu tot felul de eprubete, stative, spirtiere și reșouri. Două laturi ale încăperii aveau ferestre, vopsite în alb până la jumătate. Când mă săturam de silabisit conjugări și întorceam capul spre geamuri, vedeam chicile oamenilor trecând în sus și-n jos... la dreapta și la stânga... Iar când făceam dragoste, pe masă sau pe lada de lemne de sub cuier, în dreapta intrării, mi-era imposibil să mă eliberez de gândul că unui individ înalt nu i-ar fi fost greu să ne urmărească.

În joia aceea era aniversarea zilei ei de naștere. Nu știam. Când am intrat în laborator, puțin înainte de prânz, lumea bea și mânca. M-a condus și mi-a șoptit că mă așteaptă peste vreo două ore. De atunci a început să mă terorizeze cu iubirea ei.

Când ajungeam acasă, mă furișam pe scara blocului și, cu infinită precauție, vâram cheia în broască. Uneori reușeam să intru fără să apară. Uneori. Altfel: "Bună... Bună..." Și, desigur: "De ce ai întârziat atât?"

În gând, le botezasem Toba și Ghinda. Îmi ghicise nevasta directorului, într-o pauză, în cancelarie, că voi fi obiect de dispută între o tobă și o ghindă.

După-amiezile, când venea de la școală, jucam iambi. Ea pe scaunul dintre masă și sobă, eu în fața mesei. Umpleam în fiecare zi două foi de caiet de matematică. Nici în ruptul capului n-ar fi acceptat să facem mai puțin de două jocuri. Cât dădea cu zarurile fuma: primise cadou o scrumieră de sticlă roșie și groasă și îi plăcea tare mult s-o murdărească și s-o curețe.

De destule ori, după ce terminam de jucat, rămânea să doarmă la mine. Atunci, dacă era iarnă, făcea focul la ea numai cât să dezmorțească cele două camere: din când în când, o mai vizita câte o colegă, și colega s-ar fi mirat să găsească soba sloi. Vara însă...

De prin noiembrie, înainte să ne băgăm în pat, încălzea cearșaful cu fierul de călcat. Cât era de friguroasă! Îl punea în priză, dădea plapuma la o parte și începea să netezească în sus și-n jos. Avea nevoie de mișcările astea, de vreme ce și vara, înainte de culcare, fățuia așternutul, chiar dacă numai cu palmele.

Patul era bombat, cine știe din mâna cărui ucenic neisprăvit ieșise: până dimineața, te tot rostogoleai spre laturi. Ea dormea la perete, să nu cadă din pat, dar se îngrozea la ideea că aluneca până în zidul rece. Așa că se agăța de mine cu toate puterile. Ne trezeam la margine, gata să cădem, eu dedesubt și ea deasupra.

Eu plecam la școală. Ea se muta dincolo: traversa palierul, făcea focul și se apuca de mâncare. La prânz, eu mă întorceam și ea pleca la ore. Ne vedeam din nou după-amiaza. Joia, numai seara.

Vinerea, ne mai împăcam. Secretarul comunei aduna corul. Îl ajuta Tinel. Învățătorul cânta la acordeon, la vioară și, când nu găsea instrumentul potrivit, la frunză. Cadrele didactice făceau parte fără discuție din cor, ne duceam deci amândoi. Fusese repartizată la soprane. Cred că mai degrabă tăcea, pentru că acasă, când îi venea - rareori - chef de cântat, căuta mult până găsea o notă bună. Știa ea ce știa, de vreme ce era destul să îi zici o vorbă ca să înceteze. Dar ia să-i fi zis una despre orice altceva!

Cântam la bași. Până să ajung eu în cor, nu ținea vocea decât părintele Gicu; nici unul dintre cei care cântau mai gros nu îndrăznise să i se alăture: avea un glas puternic, dacă voia, mișca geamurile clasei în care repetam. Să fi avut vreo șaizeci de ani? Era a cincea generație de preoți din familie, dar avea două fete. Înalt, subțire și drept ca un plop - toți ceilalți, sălcii sălcii -, făcuse în vremea studenției figurație prin teatre, la București. Când, fecior, intra să aducă vreo telegramă pe tavă, ofta întreaga sală.

Părintele era primitor și bucuros de oaspeți. Preoteasa, mai rezervată; de, pun'te masă, scoal'te masă! Dar mă iubea și ea, petreceam multe seri în casa lor.

Repetițiile durau o oră, o oră și jumătate. Stăteam unii în bănci, alții în picioare. Părintele Gicu și cu mine ne așezam în ultima bancă, pe rândul din mijloc. Când terminam, mă dureau fălcile de cât efort făcusem să-mi îngroș vocea. Dar părintele, după cor, mă chema la el acasă, uneori și pe Ghindă, și țuica îmi lua durerea. Așa trecea vinerea.

Nici nu știai cum zboară zilele și, deodată, vacanța! Mă întorceam în septembrie. În fiecare an, înainte să înceapă cursurile, școala ajuta la cules de mere, prune sau porumb: "muncă patriotică", așa i se spunea.

Fiecare clasă alegea zi de zi niște mere mai frumoase pentru diriginte. "Mă", strigase directorul la elevii pe care îi căpătasem chiar în anul când venisem, "aveți grijă că dom'profesor mănâncă merele cât pumnu' și roșii-roșii! La oraș la București numai de-alea cresc!"

Băgaseră la cap și strângeau - sau îmi aduceau și de-acasă - mere cât pumnul și roșii-roșii. Așa că peste tot în camere, pe dulapuri, pe paturi, pe mese, sub mese, pe scaune, sub scaune, am întins coli de hârtie de împachetat, pentru mere. În toți anii, n-a mas în restul apartamentului decât un geolog, într-o primăvară; în fiecare zi ieșeam cu el peste drum, în curtea dispensarului, să jucăm șah. Ceilalți veniți în sat cu treburi oficiale, contabili, ingineri, inspectori școlari sau mai știu eu cine, refuzau patul din locuința de oaspeți a primăriei; se grăbeau să doarmă într-al lor.

Vedeam în fiecare zi merele aliniate și înșiruite pe coli. Nu se atingeau, altfel de la unul stricat se stricau toate. Deschideam ușa, mă ghemuiam și nu mai mișcam; încet-încet, parfumul mă amețea. Iarna, în frigul din cameră, aerul parcă tremura în jurul mingilor roșii; puteai să-l auzi. Se întuneca devreme; lumina în scădere învăluia merele în cercuri mai întâi verzui, apoi negre. Când nu se mai vedea nimic, mă ridicam; amețeala făcea să-mi joace înaintea ochilor pete aprinse, într-o lumină orbitoare. Ieșeam din cameră și mă duceam la ușa de la intrare. Peste o clipă, Ghinda bătea că ajunsese.

Într-o joi, am povestit la ora de engleză cum visasem - sau, poate, mi-ar fi plăcut să visez - o cameră goală, orbită de lumină, un cub uriaș răsturnându-se când pe o față, când pe alta, și mingi roșii rostogolindu-se în torente și lucind în toate părțile. "Ce idei îți vin!", mi-a spus Toba.

Idei de-astea nu-i plăceau. De câte ori începea să mă sărute, îmi repeta că numai la ea trebuie să mă gândesc. Că ea, ea, doar ea trebuie să fie aspirația și nădejdea mea. Asta îi era însă peste puteri. Dar nu și să-mi fie pacoste și belea. Mi-a spus într-o joi să mă duc la sfârșit de săptămână la ei la masă. Duminică, m-am prezentat. Copiii se jucau în curte, îmboșcănați, de i-ai fi putut da de-a dura. M-a poftit înăuntru: pregătise o sumedenie de bunătăți. Cum era să câștig la iambi, cu ce mâncam din mâinile Ghindei? Pe când mă așezam, mi-a spus că bărbatu-său întârzie: era dus cine știe unde, cu cine știe cine.

Am început să mâncăm. Și, la un moment dat, mă-ntreabă dacă m-am gândit la ea. Da, desigur, m-am gândit. Tot timpul? Ei, nu chiar: la școală, de pildă, mă concentrez la lecții. Voia să mă gândesc și atunci tot la ea. Am să încerc, i-am zâmbit. Cum se spune: încercarea moarte n-are!

S-a ridicat de la locul ei, mi s-a așezat în brațe și a început să mă sărute. Era... furibundă. Ne-am mutat pe canapea. Alunecam, alunecam și nu ne mai păsa decât până unde. Și-atunci, o pocnitură groaznică mi-a înghețat sângele în vine. Ea s-a ridicat cu tot calmul, cu tot calmul și-a potrivit hainele și a ieșit să vadă ce e. Copiii, mi-a spus; au trântit poarta. Dar rămâneau în curte, la joacă. Da: în curte, la joacă. Eram incapabil să-mi controlez cel mai mic gest, dar fericit că nu trântise poarta bărbatu-său. Poate că nu și-ar fi dat seama ce se întâmplă, căci umbla mai totdeauna amețit, dar avea un frate artist de circ; arunca cuțite sau rupea lanțuri, cam așa ceva. Era mai mereu plecat în străinătate, vorbea lumea însă că nu știa multe și că onoarea familiei îi era sfântă.

M-am așezat din nou la masă și am mâncat ca un căpcăun. Până la urmă, a apărut și bărbatu-său. Băuse. A mai golit și cu mine câteva pahare. Am plecat.

Dar de slăbit cu întrebările, Toba nu m-a slăbit. Ba chiar, de la o vreme, a început să-mi cumpere tot felul de cadouri: cămăși, batiste, cravate... Când mergeam joia la spital, doamne ferește să nu fi purtat ceva primit de la ea! Trebuia să-i promit că o s-o și visez. Și-apoi, peste o săptămână: m-ai visat?

Făceam ce făceam și deschideam ușile să mă uit la mere; Tobei nu-i păsa nici de merele din vis, dar Coca cerceta toate roadele pământului. I-am povestit odată de livada mea din casă; a vrut s-o vadă și l-am invitat. Mi-a spus atunci că într-un sat mai de sub munte părinții lui cultivau căpșuni. Le vindeau apoi la oraș. Când era munca mai grea, mergea și el "să pună osul"; doar era inginer agronom! De altfel, așa își petrecea concediul, împărțit în perioade în care aveau părinții mai multă nevoie de ajutor. Și m-a invitat să mai stăm de vorbă, la el acasă.

Am fost cu Tinel, chiar de prima dată. Coca mă oprise pe șosea și, cum vorbeam de una de alta, a apărut și învățătorul. Agronomul și-a adus aminte de invitație și a făcut-o și pentru Tinel acum.

Când ne-am dus, aștepta la ușă. Îl văzuse probabil pe fereastră pe învățător, cum venea pe bicicletă. Și Tinel și-a spus gluma, pe care o spunea de cum călca pragul la cineva: "N-ai o țigară, că mi-e o foame, de n-am unde dormi la noapte!" Am auzit-o de fiecare dată când am mers împreună la Coca. Tinel povestea și când și cum o aflase, dar cine să-și mai amintească... De fapt, învățătorul nu fuma, nici de mâncat nu prea mânca, dar gluma se vede că-i plăcuse.

Agronomul pregătise deja o sticlă cu țuică și ceva răcituri. A apărut și nevastă-sa, a stat două minute și s-a scuzat că are de făcut lecții cu fiică-sa. Am dat pe gât un pahar, două și ne-am pus pe cântat. Coca cânta și el la chitară și-i plăceau și lui mai ales The Beatles; mă auzea din cameră de la el, de jos. Acum m-a lăsat mai mult pe mine, zicea că are o pronunție "defectuoasă". Eu, în schimb, aș fi avut una "clasică". Poate. Dar când îi cântam Ghindei din melodiile grupului, după ce făceam dragoste, dădea repede semne de nerăbdare, chiar dacă și engleza ei era "defectuoasă"... Ascultându-ne, Tinel își mototolea batista și, când terminam, exclama zâmbind: "Măi, măi!"

Dincolo de o anumită cantitate de alcool, Coca se ridica - era înalt cât ușa, uscat de slab, și purta niște ochelari cu ramă groasă, neagră, care îi accentuau bărbia cabalină - și se ruga: "Dom'profesor, o poezie!" Dădeam din cap: sigur, cum nu! El recita minute în șir versuri din Eminescu, lungind mereu mai mult silabele accentuate și făcând din brațe mișcări mereu mai ample. Când termina și se așeza, chipul lui desfășura zâmbetul victoriei supreme. Chiar The Beatles să fi cântat apoi, tot zgomot ar fi ieșit.

Goleam fiecare ce mai aveam prin pahare și ne ridicam. Coca punea capăt petrecerii: "Aoleu, cred că nevastă-mea a culcat-o pe a mică!" Eu urcam, Tinel cobora.

Deși nu prea dese, vizitele mele la Coca o cam agasau pe Ghindă.
- Așteptam să-mi torni și mie un pahar de vin; și tu... Știi că-mi place să mai iau câte o înghițitură la mâncarea asta, mi-a spus odată, a doua zi după orgia de la agronom. Parcă dinadins nu faci nimic să-mi placă.
- Poftim. Bea sănătoasă! Și...
- Și să-ți iasă pe nas, nu-i așa? Asta ai vrut să zici!
- O să-ți iasă pe nas, dacă vorbești când mănânci. Te îneci.

Nu știu de ce eram atât de vesel. Și s-a uitat la sticla de vin:
- De ce are două dopuri în ea acum?

Rămăsesem fără tirbușon; așa că înfundam dopul original în sticlă și o astupam cu altul de împrumut. Când a fost să bem la masă, după ce înainte deschisesem sticla, dopul de împrumut s-a rupt și a trebuit să-l împing și pe el înăuntru. Acum protesta că strică gustul băuturii. Nu strică nimic, am răspuns, sticlele se păstrează astfel, încât lichidul să ude dopul. Și chiar dacă deschizi sticla peste cincizeci de ani, tot vin bei, nu suc de astupușuri.
- Ce cuvânt e ăsta?
- Așa se mai zice la dop: astupuș!

S-a supărat că îmi bat joc de ea și a plecat. Până la sfârșitul săptămânii n-a mai călcat pe la mine. Abia luni ne-am salutat. Dar la Coca am continuat să cobor. De cât ajutor mi-a fost în iarna aceea, la lemne!

Mă uit pe fereastră și simt, știu că mă va apuca plânsul. În scurtă vreme autobuzul va ajunge la marginea platoului și va începe să coboare spre răscruce. Va întoarce la stânga și, după încă vreo câteva minute de mers, va ajunge în sat. Neluș mă așteaptă în stație; voi dormi la el și mâine îmi voi reîntâlni foștii elevi, bucuroși: acum zece ani au absolvit școala generală. Parcă ieri mi se părea că zilele care trec nu sunt bune decât pentru numărătoare. Astăzi, am început să am îndoieli: dacă, totuși, îmbătrânesc? Nu-mi pare rău: privite în urmă, faptele se luminează mereu altfel, se îmbogățesc; cu cât te îndepărtezi mai mult de ele, cu atât sufletul ți se scaldă mai adânc în căldura lor.

Era o iarnă grea, iarna când am tăiat butuci cu agronomul. De unde făcusem rost de un bon de lemne? Am plecat după ele în pădure, într-o joi, dis-de-dimineață. Tocmisem un tractor cu remorcă. Ningea mereu ca pe-un trist patinor.

N-am căutat mult tăietorii: zgomotul securilor și fierăstraielor se auzea până departe. Era un frig, de le pocneau și lupilor ochii. Când am ajuns la locul cu pricina, am văzut că munceau puțini; restul stăteau de vorbă în jurul unui foc: un copac se prăvălise mai devreme peste un om. O comisie ancheta acum cazul. "Să mai așteptăm", mi-a zis tractoristul. Știa el ce știa.

Se făcuse deja amiază și noi nu puseserăm nici un lemn în remorcă. În sfârșit, comisia a plecat și eu am prezentat bonul șefului de echipă: un metru cub de crăci. Și două sticle de țuică: "Dup-atâta stat în frig, e musai de muncit la căldură", am spus și-am desfăcut o sticlă. Cred că șefului de echipă i-au plăcut și vorba, și fapta. A trimis după pahare și-a chemat doi oameni la încărcat; le-a turnat o dată și la treabă! "Restul, după!"

Erau și crăci în pădure, dar trebuia să umbli după ele. Butucii așteptau gata tăiați. Au început să-i arunce în remorcă și celor doi tăietori li s-au alăturat alți doi. Când șeful a apreciat că se adunaseră vreo trei steri, a chemat toți oamenii la țuică. Am băut-o până la ultima picătură, așezați pe butuci, în ninsoare.

Am plătit, am urcat în cabina tractorului și am plecat. Când am ajuns în sat, la bloc, era deja întuneric. Cât să fi fost ceasul? Tractoristul a răsturnat remorca și și-a luat tălpășița, lăsându-mă cu mormanul de lemne în drum. M-am apucat să le stivuiesc lângă zidul blocului, chiar sub fereastra mea. Cred să fi muncit vreo două ore. Când am ajuns în cameră, am căzut lat.

Stăteam de vorbă cu Ghinda când am auzit zgomotul: zgomot de butuc care se rostogolește, amplificat de liniște și frig. Într-o clipă am fost la fereastră și am deschis-o. N-am apucat să văd decât o mogâldeață care dispărea în spatele blocului și, de-acolo, peste podeț. Clocoteam de furie. Am dat drumul la un potop de înjurături, ca să se-nțeleagă nu voi admite să mi se fure lemnele.

Dar, după ce m-am mai gândit, mi-am dat seama că înjurăturile nu erau de-ajuns. Noaptea, pe când dormeam, hoțul putea să revină; știa de-acum că zăpada căzută pe butuci se întărise și îi lipise unii de alții și că, în loc să tragă de lemne, era destul să o râcâie ca să le poată desprinde și căra. Și chiar de le-ar fi răsturnat: cine să-l audă? Eram frânt.

Mi-am schimbat hainele și am început - era trecut de nouă, nu mai mișca țipenie în sat - un du-te-vino care s-a prelungit până aproape de miezul nopții: du-te cu spinarea goală, vino cu-n butuc în ea. Ghinda mă ajuta și ea cu cei mai subțiri. Noroc că palierul se lățea în dreptul ușii, era loc destul. Sprijineam lemnele în picioare, să nu se ducă de-a dura. Când am isprăvit, am văzut că mi se lipise cămașa de spate: era leoarcă. Am scos-o, m-am suit în pat și am adormit. Veni vidi vici.

După o vreme, lemnele vechi s-au terminat. Coca mi-a promis că mă ajută să tai butucii de pe palier, voia și el să taie lemne și nu avea cine să-l ajute la joagăr. Avea și capră.

Rămăsese s-o facem într-o duminică. În ziua aceea, de dimineață, era soare. Ghinda a coborât să prevină lumea să se ferească, și eu am început să arunc din butuci pe fereastră. Oamenii care treceau de la biserică nici nu apucaseră să-și facă toate crucile de rămas bun după slujba părintelui Gicu și iată că aveau de început altele. Puțin lucru era să-l vezi pe profesorul cel nou apărând la fereastră cu butucii deasupra capului și azvârlindu-i peste pervaz de la etajul al doilea? Fie și cu limba-n gură, și tot se închina fiecare.

Pe urmă am tăiat butucii, în câte trei. Coca avea mai puțini. După-amiază i-am spart cu securea. Seara, am cărat lemnele sus, cu gențile. Le-am stivuit pe trei rânduri, până în tavanul cămării. Îmi creștea inima să le văd, când deschideam ușa, să iau să fac focul, și blestemam individul care avusese ideea să construiască un bloc cu sobe.

A doua zi, la școală, mi-a trecut oboseala. Știam că o să-mi treacă: am găsit pe catedră mere. Primăvara găseam ghiocei și brândușe. La începutul verii, mănunchiuri de cireșe legate cu ață. Din toamnă, mere și nuci. Mă plimbam prin clasă și când treceam pe lângă catedră mă jucam în palme cu cireșele, miroseam florile și merele. Copiilor li se îngustau ochii de zâmbet, și unii lăsau nasul în jos, rușinați că i-aș putea vedea râzând de mine. Dar știam că se gândeau și ei la ce mă gândeam și eu, mai ales acum, când n-am mai răbdat și am mușcat dintr-un fruct: clasa întreagă, orbită de lumină, să se răstoarne ca un cub uriaș, când pe o față, când pe alta, și noi înăuntru să fim duși de torentele de mere roșii, lucioase, rostogolindu-se din toate părțile. Numai Nicu Mătușoiu, care venea la școală cu un singur caiet, nou la fiecare oră dar mereu mai subțire, pentru că în fiecare pauză rupea foaia pe care măzgălise ora dinainte și o băga în bancă, mi-a mărturisit odată alt gând: "Veniți la mine în livadă, toamna, dom' profesor, să vedeți cum cad merele. Plouă, nu alta. Și eu stau așa în ploaie până când mă ia și mă duce."

Am ajuns.