Îmi aștept soția și copilul să mergem acasă

Mi-am încheiat ziua de muncă, nu mă duc, însă, direct acasă, îmi aștept soția și copilul să mergem împreună, o să mai dureze ceva, ei vin cu autobuzul și se pare că este trafic, așa că decid să dau o fugă la supermarket să fac niște cumpărături, nu am de luat mare lucru, dar profit de asta ca să folosesc parcarea magazinului, altfel îmi e imposibil să găsesc un loc în care să-mi las liniștit mașina, iau niște lapte, o cutie de iaurt și una de cereale pentru cel mic, o pâine, o pungă de mălai, ceva fructe, niscai legume pentru o salată, nu am chef să pierd prea mult timp prin magazin, așa că mă duc direct la rafturile care mă interesează, apoi mă îndrept către o casă automată, scanez un cod de bare, un led aprins verde confirmă, bip, următorul cod de bare, led verde, bip, termin de scanat produsele, plătesc, ecranul casei de marcat îmi mulțumește pentru cumpărături, mă grăbesc să eliberez, nu-mi place să zăbovesc la casele acestea cu autoservire, simt cumva că trebuie să țin pasul cu automatele, să nu las să se formeze coadă după mine, acum totul merge strună, reacționez prompt și mă simt eficient, întotdeauna mă uimește ordinea aceasta, cu eficacitatea, ritmul și convențiile ei implicite, și simt o încântare de copil folosind casele de marcat automate, ești ca într-un joc pe calculator, din acelea clasice în care ai câteva taste la îndemână, niște bonusuri, ceva obstacole de evitat, o lume simplă, reguli puține și clare, final previzibil, dar provocări suficient de motivante astfel încât să te stârnească, să te absoarbă și să te țină captiv în iluzia aia sigură, predictibilă, pentru câteva zeci de minute, ei bine, asta se întâmplă acum, totul funcționează ireproșabil și-mi ridic mulțumit plasa cu alimente, iar cele două-trei kilograme de produse cumpărate îmi confirmă că lanțul de producători, procesatori, depozite, transportatori, retaileri, bănci își face treaba prompt, adică a plouat la timp și cât a trebuit, porumbul și grâul îmbunătățite genetic au crescut conform graficului, salata, ridichile și morcovii și-au absorbit din sol nutrienții normați, politicile publice au mers strună, fermierii n-au ieșit în stradă, și-au făcut munca așa cum au știut ei mai bine, sau poate că nu totul a mers ca uns, natura nu a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte, producția a fost modestă anul acesta, ajutoarele de la stat și subvențiile europene nu au venit tocmai când a trebuit și nu au fost nici prea generoase, ideea e că, oricum ar fi fost, produsele acestea au ajuns pe rafturi exact la timp pentru ca eu să le găsesc și să le pun în coș, și, într-o coordonare exemplară, în acest moment băncile nu dau faliment, netul e impecabil, cardul meu este scanat fără să dea erori, banii trec instantaneu din contul meu în contul retailerului, iar eu îmi ridic plasa de plastic reciclabil cu bonusurile binemeritate și ies în parcarea magazinului, se înserează, intru în mașină și blochez ușile, inspir adânc savurând senzația asta de control și de pace, mă bucur când lucrurile funcționează, când viața este previzibilă, de la fermieri, la gestiunea contului meu din bancă și confortul scaunului șoferului, constat că m-am mișcat repede și mai am ceva timp până când vor sosi soția și copilul pentru a merge acasă, așa că dau să-mi rezolv alte probleme, îmi scot telefonul și accesez agenda, caut numărul clinicii stomatologice unde am fost acum vreo doi-trei ani să-mi repar o măsea, tot fac abcese de la o vreme, e o măsea cu nervul scos, plombată, caut numărul cabinetului încercând să-mi aduc aminte cât timp a trecut de la data la care trebuia să fac controlul de rutină amânat, adevărul e că nu suport operațiile astea în gingiile mele, poziția aia răsturnată, stupidă, cu capul pe spate și mandibula larg desfăcută, mâini cu mănuși din latex umblând prin gura mea, anestezia, acul seringii înfipt în carne, invazia sfredelului în țesutul osos al maxilarului, îmi închipui durerea, amețeala, vibrațiile invadându-mi cutia craniană, saliva curgându-mi incontrolabil din gură și aspirată zgomotos de un tub conectat la o mașinărie, mirosul de ars al smalțului strunjit, memoria acestor senzații încolțește în corpul meu, decid să nu sun la clinică pentru programare, mă răzgândesc, din nou, a câta oară, închid telefonul și mă uit la ceas, mai am de stat în parcare, dau drumul la radio să prind buletinul de știri, niciodată, când pot, nu ratez știrile, îmi place să regăsesc mereu și mereu impresia de limpezime și certitudine pe care mi-o dau știrile de la radio și ora exactă, am o încredere fără margini în ora exactă, mi se pare că lumea nu ar fi așa de sigură fără ora exactă, fără vocile acelea calme, egale, stăpâne pe ele ale unor bărbați și femei din niște studiouri invizibile de la sute de kilometri depărtare, emise, parcă, de undeva din spațiu, din afara lumii terestre, de deasupra problemelor noastre mundane, dintr-un soi de Olimp modern, cred că lucrurile ar scăpa de sub control fără acel tic-tic-tic, a fost ora X, încep știrile și, neașteptat, aud cuvântul acela, atât de neverosimil azi, pe care nu-l mai întâlnim decât în cărți și în filme, război, război!, apoi cuvântul război este repetat, iar și iar, îl aud declinat în fel și chip, un război-¥războiul-războiului, un război - două războaie, în propoziții și fraze cu alte substantive și verbe despre declarații, oameni, locuri, fapte, și toate știrile acestea devin o mare Știre, cea mai mare știre din istorie, a început războiul, adică e război, la granița țării mele e război, adică unii oameni, numiți soldați, îmbrăcați în uniforme, protejați de căști și purtând arme, ucid alți oameni, numiți civili, îmbrăcați în haine de stradă, pașnici, neînarmați, dormind sau lucrând, ducându-și copiii la școală, plimbându-se prin parc sau, așa ca mine, stând în mașină în parcarea unui supermarket și așteptându-și familia pentru a merge împreună acasă, e război, și am nevoie de câteva minute să asimilez știrea asta, să știu ce să fac cu ea, cum să trăiesc această formă diferită de viață, cu ce să asociez lucrul acesta, amintiri, experiențe, emoții, instincte, memorii arhetipale malaxând hulpav frică, furie, porniri bezmetice de curaj, opinteli și ezitări, legăminte și trădare, sacrificiu și suferință, moarte și ură, inevitabil moarte și ură, îmi sun soția, știi? ai aflat? da, toți din autobuz vorbesc, cum sunteți? bine, doar că e cam aglomerat, pe unde sunteți? mai avem ceva, haideți, vă aștept să mergem acasă, încerc să par calm, închid, ascult mai departe știrile, războiul avansează, iureșul crește, îmi imaginez un ciclon negru aspirând totul în calea lui, o forță centripetă fără chip, cu brațe tot mai mari, înșfăcând oameni în mașinile lor, case, clădiri de birouri, malluri, depozite de mărfuri, copaci, animale, orașe întregi, la radio se vorbește acum despre arme, despre tancuri și rachete, drone, roboți de luptă și inteligență artificială angajate în conflict, despre noi tipuri de războaie, strategii și tactici militare, despre tehnologii ce aduc cu ele nu doar bunăstare și confort, ci și modalități mai precise, mai eficiente de a ucide, mă gândesc că ideile lui Porter despre avantajul competitiv și performanța lanțului valoric schimbă și felul nostru de a înțelege astăzi războiul și de a lupta, vorbim despre eficiența trupelor, despre rata victimelor și rata morților, despre capacitatea de producție și stocurile de rachete, despre rezervele de microcipuri folosite la fabricarea dronelor, și privesc plasa de cumpărături așezată pe scaunul din dreapta, uite că economia prosperității și economia distrugerii au aceleași resorturi, depinde doar cine apasă butonul, lanțul valoric al bunăstării e scheletul unui uroborus, pacea și războiul, prosperitatea și înarmarea, tehnologiile vieții și tehnologiile morții au fost întotdeauna capul și coada unui animal perfect hrănindu-se din propriul corp, crescând devorându-se, uroborusul este, de fapt, reprezentat în toate marile mitologii, deci e un simbol universal al civilizației, nu?, e în ADN-ul celui care trage și-n ADN-ul celui țintit, mă uit în jur, parcarea este acum mult mai animată, plină de mașini, bărbați și femei împing cărucioare burdușite cu mâncare, baxuri de apă și pachete din acelea mari de hârtie igienică, o coadă uriașă la toneta de fast-food din fața supermarketului, oamenii își fac provizii, începe războiul civililor, al familiilor, al cartierelor, îmi sun din nou soția, sunt încă în autobuz, înțepeniți în trafic, am vorbit cu vecina de vizavi, îmi zice, mi-a spus că ei își amenajează un fel de adăpost în beci, un refugiu, ceva temporar, în caz că, știi tu, și-au dus și niște saltele, saci de dormit, o grămadă de bidoane cu apă, conserve, ceva medicamente, chestii sanitare de prim ajutor, ne sfătuiește să facem la fel, ce părere ai?, urmărim ce se întâmplă, dar nu știu dacă e cazul să ne panicăm acum, cumva se va termina toată povestea asta, n-are cum să dureze, de ce crezi că nu va dura? de ce crezi că nu se poate repeta? au mai fost războaie, da, ai dreptate, au mai fost războaie, dar acum e altceva, nu e altceva, războiul e război, ești amenințat sau în siguranță, viu sau mort, atât, totuși, nu se poate repeta, nu știu, îmi dau seama că nu am argumente convingătoare și că, oricum, n-aș putea s-o liniștesc cu argumente, bine, vedem cum facem, vă aștept să mergem acasă, închei conversația și simt nevoia să ies din mașină, s-a întunecat, e târziu, magazinul s-a închis și parcarea s-a golit, e, oare, altceva? e cu adevărat altceva, acum, în anul acesta, după două mii de ani de civilizație creștină, se poate ca o cultură creștină să atace altă cultură creștină? da, se poate, pentru că s-a mai putut, istoria e completă, istoria e suma tuturor posibilităților, prezentul și viitorul sunt închise în ea, ca niște scenarii din algoritmul unui joc pe calculator, e ca și cum ai alege o carte dintr-un pachet de joc, toate posibilitățile sunt deja acolo, nu poți alege decât o carte din pachet, care s-a mai jucat cândva, tot ce s-a întâmplat se poate repeta, se poate ca un tânăr de azi să renunțe la prieteni, la întâlniri amoroase, la rețelele de socializare și la fast-food pentru a lupta împotriva altui tânăr cu aceleași preocupări și interese?, se poate ca un bărbat să fie dispus să își părăsească familia, serviciul, cariera, confortul vieții de acum, contractul de muncă, salariile lunare, concediile, cumpărăturile la mall, mâncarea comandată online pentru acasă și serialele de pe Netflix pentru a lua o armă și a o ținti împotriva unor oameni pașnici?, oare ce alte motivații ar atârna atât de greu în această decizie, a lupta sau a alege pacea, îmi amintesc de Friedman cu teoria lui a arcurilor aurite, locuitorii țărilor care au dobândit suficientă bunăstare preferă pacea, spune el, pentru că sunt conștienți de beneficiile acesteia, dezvoltarea economică, siguranța, prosperitatea, cetățeanul acesta preferă să stea la coadă să prindă o ofertă la McDonald's decât să se înroleze și să pornească într-o luptă pe care nu și-o dorește și care nu-i aduce nimic bun, argumentează analistul, și-mi dau seama că, pe cât de credibil părea până acum câteva ore, pe atât de fragil este acum raționamentul acesta, uite că un alt cetățean alege războiul, și ceea ce e mai tragic este că noi, stând la coadă la Mac sau la supermarket, habar n-am avut că, pentru unii, războiul a fost întotdeauna o opțiune, făcea parte din scenariile predefinite, a fost o carte din pachetul de cărți, și adevărul acesta, înșurubat în minte, mă strânge de gât, mă-ncremenește, pentru că abia acum înțeleg cu adevărat că războiul este ceva real, nu e doar o știre, face parte din lumea asta care de aici înainte va fi altfel, va conține războiul și toate ororile lui, pentru că istoria este suma tuturor posibilităților și toate tragediile vechilor războaie se repetă, se repetă, și mă gândesc la poveștile din familie despre război, și mi se face frică, o sun pe mama, bineînțeles că știa, îmi povestește de familia de refugiați pe care o găzduiseră bunicii în copilăria ei, se teme ca nu cumva armata să-i rechiziționeze casa de la țară, mamă, cine are nevoie de casa noastră de la țară?, la ce le-ar trebui?, ne amintim împreună de istorisirile străbunicii, de patefonul și colecția de discuri furate de soldați ai așa-zise armate de eliberare, de vițelul ascuns în pivniță care, în ziua aceea toridă, de toamnă, a început să mugească de sete, fiind găsit de soldați, care l-au tăiat acolo, pe loc, au tranșat carnea bună și-au lăsat carcasa pe jos, în pivniță, într-o baltă de sânge, încerc, inutil, să o încurajez, închid, e noapte de-a binelea, jurnalele de știri continuă, îmi aștept soția și copilul să mergem împreună acasă, autobuzul e blocat în trafic, șoselele sunt pline de tancuri, transportoare de rachete și de echipamente militare, convoaie de camioane și remorci învelite în prelate negre, însoțite de mașini cu girofaruri, se face dimineață, buletinele de știri vorbesc despre evoluția conflictelor, linia frontului în permanentă schimbare, ca un șarpe zvârcolindu-se între cele două țări combatante, la radio se tâlcuiesc mituri și destine ale unor conducători de odinioară, se dezgroapă istorii uitate, se descifrează arsenalul mitologic reînviat de atacator pentru a-și justifica ororile, războiul nu se mai poartă doar cu arme, ci și cu povești, războiul înghite una după alta toate cele trei lumi ale lui Popper, lumea 1, cea fizică, în care se luptă trupurile și armele, lumea 2, în care se confruntă stările mentale, ura și concordia, fanatismul și toleranța, resentimentele și încrederea, și lumea 3, a produselor minții umane, unde se bat istoriile, teoriile, poveștile, simbolurile, întotdeauna a fost așa, războiul e locul încleștării trupurilor, armelor, emoțiilor și poveștilor, toate la un loc, ca-n imaginile încrustate de Hefaistos pe scutul lui Ahile, mă întreb pentru ce sumedenia de detalii, peisaje, personaje, acțiuni, culori, mirosuri, sunete într-o sută treizeci de versete din cântul al XVIII-lea, într-un moment atât de fierbinte, către apogeul unui război ce dura de zece ani?, într-o luptă de așa amploare, știe Homer, nu se-nfruntă doar soldați cu arme, platoșe și cai, cetăți și zei, ci și povești și simboluri, și mi se pare că întreg războiul e deja acolo, în imaginile de pe scutul lui Ahile, ca într-o hartă sinoptică ce netezește spațiul și comprimă timpul într-o desfășurare instantanee, totul e acolo, gravat de Hefaistos și istorisit de rapsod de mii de ani, și Porter, Friedman, Popper, și supermarketul, chiar și eu, în mașină, în parcare, așteptându-mi soția și copilul să mergem acasă, și mai trece o zi, și trec zile, săptămâni, vuietul războiului cuprinde-ntreaga fire, pământul și cerul și marea, desface lumea în două, cetatea pașnică, a nunții cu ospețe și alaiuri, și cetatea dornică de luptă, bântuită de divinitățile morții, Vrajba, Valma și Piaza cea cruntă, războiul înghite timpul însuși, anotimp cu anotimp, asmuțit în pragul primăverii, sub astrele Pleiadelor, Hyadelor și ale lui Orion, la aratul ogoarelor, incendiind vara, în vremea secerișului și strânsului snopilor aurii, jefuind toamna, la culesul fructelor și al viei, agonizând iarna, o dată cu adăpostirea oilor în saivane, urmând ca o umbră miile de refugiați și copii strămutați, lungile convoaie de tiruri, vagoane și vapoare transportând grâne, a trecut un an, parcarea e pustie, totul e acolo, în metal topit, poporul așteptând dreptatea judelui pentru omor, vițelul junghiat de soldați în pivnița străbunicilor și taurul păstorilor sfâșiat de lei, discurile din colecția bătrânilor și cântecul lui Linos, nu a mai știut nimeni să-mi spună ce albume avea măicuța acolo, or fi ascultat soldații vreunul din ele?, unul măcar, poate că acele o sută treizeci de versete sunt un răgaz oferit de poet înaintea înfruntării definitive, pentru a mai contempla o dată viața așa cum e: două cetăți, două tabere în conflict, un ogor, o holdă, o turmă de oi, o cireadă de vite, doi ciobani ce conduc turma de oi, doi lei ce atacă cireada de vite, trei legători ce adună spicele secerate și le prind în snopi, ogorul de trei ori brăzdat, patru păstori ce conduc cireada de vite și nouă câini ce o păzesc, ce de numere în descrierea scutului, ce aritmetic ekphrasis-ul lui Homer, 1, 2, 3, 4, 9, unitatea, cele dintâi două numere prime și pătratele lor perfecte, grăunțele algebrei raționalelor, o colecție infinită de obiecte supusă rânduielii unei matrici, un ierbar ce mai păstrează vag arome dispărute, un insectar în care se mai pot distinge nervurile metalizate ale aripilor descompuse ale unor fluturi, un clasor aranjat meticulos încastrând o structură al cărei rost s-a pierdut demult, o enciclopedie a unei civilizații ce s-a autodistrus, o geometrie euclidiană construită din elemente și axiome de neaflat, un determinator al celor ce alcătuiesc lumea așa cum ni s-a dat și așa cum ne-o facem, totul cuantificat și clasificat în designul pavezei, inginerește, cu precizia unui proiectant, și știu acum, reflexia asta a omenirii, din număr și rigoare e o demonstrație, un Quod erat demonstrandum, concluzia evidentă a bilanțului cifrelor: iată!, asta e!, iar mirajul acesta plămădit de poet în miezul urgiei, din aburii luptei, ca o Fata Morgana, întruchiparea meșteșugului lui Hefaistos, imaginea asta epistemică, apolinică, apodictică, îmi apare lucidă, calmă, liniștitoare, dătătoare de încredere, dar și vitală totodată, ca și cum numărul purtător de măsură și ordine ar insemina metalul clocotind în cele douăzeci de cuptoare: cupru, staniu, aur și argint topite și turnate în matrița matematizată, ca-ntr-un tabel al elementelor prime, ca-ntr-o matcă la care revenim, și revenim, și, iată, vin zorii cu lumina lor rece, translucidă, fără umbre și, estompate, stelele Pleiadelor se îneacă în cerul de dinaintea răsăritului soarelui, sunt singur în parcarea supermarketului, coada la fast-food a dispărut de mult, mi se face frig, caut ceva să mă îmbrac, dar nu am la mine vreo haină mai groasă, când am plecat era primăvară, cald, stau în mașină și-mi aștept soția și copilul să mergem acasă.