A venit vremea să-ți scriu aceste rânduri. De la bun început nu te-am iubit. Când ai apărut în viața mea, am presimțit ce piază rea ești. Mă scoteai din sărite cu zulufii tăi, rochiile cu volane și râsul clinchet de clopoței. Intrai într-o încăpere și gurile se rotunjeau a uimire. Când mi-ai răpit ce-aveam mai drag, te-am blestemat. Am ajuns la vârsta înțelepciunii. Nu-ți mai port pică. Iubește-l așa cum l-aș fi iubit eu. Cât despre mine, surioară, din ziua-n care ai fugit cu Iorgu am rămas aceeași: o fată bătrână.
Sanda Burță
Ți-a tot spus că Domnul nu-i zețar s-așeze de-a-ndoaselea zilele omului, ca pe slove, da' tu n-ai ascultat-o și-ai plecat. Atunci a murit. Toți oamenii mor când îi părăsești, ei umblă și grăiesc da' tot morți se cheamă că sunt. Să-i spui că n-am mai putut să-l aștept, mi-a zis ieri, a oftat și dusă a fost. Abia ce-am aprins lumânarea c-a și căzut țigla aia și praf s-a făcut. Să nu te-atingi de ea, ce dacă plouă-n casă? Pe-acolo trebuie că s-a suit la cer sufletul ei, pe-acolo-am să mă duc și eu.
Vlad Mușat
Amalia va locui cu mama ei, iar eu mă chinui să diger situația asta. Bagajul e pe jumătate desfăcut. Printre haine, puțin acoperită cu tricoul meu cu Nirvana, o carte. Ridichea uriașă, povestea preferată a fiică-mii. Simt un nod în gât. Din cartea asta îmi citea și tata. O fi o carte blestemată? Spun prostii. Wake me up when September ends. Răspund la telefon. Bună ziua. Da, eu sunt. Îmi pare rău, am uitat de rezultatul biopsiei, am fost foarte ocupat. Da, exact, seamănă cu o ridiche.
