Mijesc ochii, privindu-mi iubitul printre gene. M-am trezit înaintea alarmei. Ăsta da party, îmi zic. Pst, pui. E vineri, mai ai o zi. Oftează, trage plapuma pe el și se întoarce cu spatele. Apoi aud vocea aia care încălzește carnea pe mine: Veveriț, faci tu cafeaua? Fie, dar mă scoți mâine la o prăji. Când mă ridic, o durere ascuțită îmi străpunge șalele. Uf. În drum spre bucătărie, timpul galopează. Părul albește, acoperind vesta de lână. Mâinile ridate îmi tremură pe ibric. Ding. Buni, venim pe seară? Ai gogoși?
Gabriela Rus
Liniștea acestui loc amplifică strigătul pe care trebuie să mi-l înghit. Înot în el și știu că mă voi sufoca. Ultima lopată a fost aruncată și pământul și-a recâștigat ce era de drept al lui. Mă aplec și iau un boț de țărână înghețată, îl îndes în buzunarul paltonului negru. Îl frământ cu degetele, în timp ce lumea îmi spune vorbe de consolare și mă bate simpatetic pe umăr. Nu îi pot privi în ochi. Peste noi e albastru degeaba. Privirea mea fixează mormântul încă gol de lângă cel proaspăt ocupat. Următorul la rând.
Arthur Ianoși
am învățat să iau liftul spre Cer. Și cum urcam, simțeam că mi se face sufletul mai mare. Și mai mare. Și liftul s-a oprit. Știi senzația aia când te blochezi între etaje? M-am panicat că am sufletul greu. Am deschis ușa să mai dau din el afară și mare mi-a fost mirarea când am văzut o grămadă de oameni atârnați ca pe vremea când erau autobuzele pline și întârziații stăteau agățați de bară cu juma' de trup în afară. Le-am zis cu blândețe. Ori îl luați pe următorul ori intrați. Se face frig înăuntru.
