Am îmbătrânit într-o joi. Aveam șase ani și Zița avea urechile lungi și pete cafenii pe spinare. În ziua aceea Zița n-a mai vrut să facă tumbe și nici să aducă mingea. Tata s-a repezit cu ea în brațe la doctor, dar am văzut prin sticla ușii cum el a dat din cap că nu. A îngropat-o în grădină, sub salcia plângătoare. Urâtul mușcase din lume și lăsase o gaură mare într-un cer fără Soare. Am dus bătrânețea pe picioare până când a ajuns din urmă trupul sfrijit și s-a risipit printre ridurile adânci.
Monica Bologa
Mi-e frică de ea. Așa că fug cât mă țin picioarele. Uneori o fentez cu bicicleta pedalând kilometri, alteori cu un pic de roșu pe buze. Deseori mă urc în mașină și conduc departe, fără nicio destinație. Imprevizibilitatea mă ține vie. Și iubirile necalculate. Și toate nebuniile spontane, și răsetele pornite din inimă. Ieri, în timp ce urcam scările ținând în mâini două sacoșe grele, am simțit-o în spatele meu. Nu am mai avut forță să fug. Așa că am invitat bătrânețea în casă, și-am băut împreună o cafea.
Iulia Vîși
Când eram mică furam câte o perdea de la bunica, o înfășuram în jurul trupului și fugeam la oglindă să mă văd mireasă. Apoi intra vecina să ceară o cană de făină, mă deochea, mă lăuda cât am crescut și îi povestea bunicii despre durerile de șale. Nu înțelegeam bătrânii. Bunica nu se plângea niciodată. Era fericită cu ce avea sau nu avea. Își creiona buzele și ochii. Râdea la glumele pentru adulți, duminica gusta Vermouth și de Paște purta roșu. Mi-a spus că nimeni nu îmbătrânește cu adevărat, doar cei ce își doresc.
