Mă uit la colegi cum scriu frenetic, parc-ar ști, parc-ar fi deja acolo. Profesoara-și râde de noi, cum să dai așa subiect la teză în a doișpea? Totuși, colegii mei scriu atât de concentrați încât obrajii și mâinile li se ridează peste foi. Poate sunt așa cum se descriu și nu mi-am dat seama până acum. Cineva zicea că unii oameni se nasc gata bătrâni, altcineva că vârsta-i doar un număr, din orice sens ai privi-o. Depun primul teza la catedră și profa privește mirată foaia goală. Sunt tânăr, Doamnă, îi spun apăsat.
Florina Hegedüs
Blochez clanța ușii cu spătarul de la fotoliu. Să nu intre bărbatul ăsta ce a început să umble prin casă despuiat, încercând să mă atingă, vorbindu-mi murdar. Bărbatul ăsta ce niciodată nu a înjurat. Bărbatul ăsta ce a fost cel mai genuin aristocrat, o specie aproape dispărută. După noaptea cu somn și veghe mă surprinde liniștea. În casă nu-i. Trag peste pijamale trenciul și-l caut pe străzi. Îi înșfac brațul când îl găsesc. Plânge. Vrea în brațe. Cerșesc minții mele înțelepciune. De azi sunt mama tatălui meu.
Amalia Melnic
Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
