Am opt ani și ceva. Îi spun mamei că nu vreau să intru în apartamentul ăla. Ea nu se oprește, zice că așa e frumos. Mirosul de brad umple blocul, trăgând lumina din geamuri în lumânări. Aș vrea să dureze o veșnicie urcatul. Dar sunt deja în fața ușii deschise larg. Apartamentul e mic, nu încap și îngerii care au venit s-o ducă. De aia nu-i văd. O să ies repede. Mama ei îl întreabă pe Dumnezeu de ce. Eu o privesc. Un ochi întredeschis. Întinsă, îmbrăcată prea frumos ca să ne mai jucăm vreodată.
Carmen Tot
Îi smulgeam paginile cărții, sunt aici, nu fi așa serios, joaca e teribil de frumoasă, vei ajunge prea departe așa, iar eu voi rămâne cea mai simplă ființă din viața ta, mă vei uita. El a dat pagină după pagină, mult timp și a plecat, apoi a luat un tren din îndepărtatul Glasgow și s-a intors, iar acum, așezat în iarbă, mă strigă. Inima îmi tresaltă ca atunci, alerg în gând, dar îmi ia mult să ajung. Cartea e închisă, el mă mângâie cu dragoste. Bătrânul meu câine, șoptește. Și înțeleg că de data asta eu voi pleca.
Ana Maria Dobre-Nir
Ziua în care viața mi-a arătat că nu te joci cu destinul. Adică ziua în care un medic mi-a spus că fetița mea de 6 luni ar putea să nu se mai trezească. În clipa aceea nu doar am îmbătrânit, am murit cumva. Paradoxal, schimbarea de destin mi-a binecuvântat viața, fără să fi înțeles asta inițial. Am mai îmbătrânit și în alte dăți. Îmbătrânirea, însă, nu e atât de rea pentru că e dovada că încă mai trăiești. Iar, când trăiești, te petreci prin lumea asta. Cum o fi ea, cu bune și cu rele. E singura pe care o avem.
