E vânăt, gâfâie. Nu-mi simt degetele. Orice oprire ar fi fatală. Deja se înserează, naiba știe dacă prindem dimineața. Nici țipenie de om. Fețele ni s-au uscat, la fel și speranțele. În urma lui rămâne o dâră de sânge, abia-și târăște piciorul înghițit de zimții capcanei. Hai, încă puțin. Sunt sigură c-am mai trecut pe aici, dar nu îndrăznesc să-i spun. Cine-s eu? Nu mai pot, Silvi. Ne prăvălim în nămeți. Scrâșnește, își pune capul în poala mea și tremură. Ține-mă așa un pic. El tace, eu urlu. Văd o cabană. Târziu.
Ruxandra Comșa
Bună. Sunt vulpea. Azi o să-i pun capăt. Lupului cel rău. Șmecher și mare-n păr, lupul nu-mi dă pace. A umplut pădurea de zvonuri și-a lansat moda asta tâmpită cu leru-i ler, dacă bradul n-are ghinde și ciupercuțe luăm amendă. Lupul e marele primar. Trec prin dreptul vizuinii și zic, prinde-mă dacă poți. El, după mine, ești nebună, vrei să te tăvălesc? Și uite că-l urc sus și mai sus, până pe vârf. Prima labă mă zgârie, a doua îmi vâjâie capul, a treia nu mai vine că-l mușc de. Sângele gâlgâie frumușel. La revedere.
Carmen Tot
Până când ploaia ne va lua, am jurat. Și ne-a luat, dar Refugiul ne-a oprit alunecarea. Am afine, zise din ușă bătrânul acoperit de plete și barbă până la mijloc. V-am simțit aproape. Căldura ne-a adormit, când ușa s-a zbătut mușcată de alice. Apoi urlete de fiara și urlete de om. Am privegheat fără să întrebăm decât în sine. A doua zi ne-am trezit pe piatră, urma refugiului era ștearsă și ursul tocmai pleca. Ne adusese vis și afine. Și poate credea că-i vom fi alături. Nimic nu trăiește decât atât cât vrea visul.
