Când mă gândesc la sarmalele copilăriei mele, îmi vine în minte balul mascat din clasa a treia. Am fost prințesă, că nu aveam la îndemână decât propriul meu sine (sic), o rochiță albastră cu flori și pantofii de lac, puțin mari, rămași de la sor-mea. Am făcut o mască elegantă din carton acoperit cu staniol de ciocolată de import, prinsă cu pelicanol de un băț. Pentru zulufi mi-am pus bigudiurile lui mami, niște rulouri de plastic roz și dur, cu care mi-am gătit toată noaptea sărmăluțele din cap.
Daniela Toader
Mai știi? Colecția mea de șervețele. Frunze. Flori. Maimuțe. Peste ani, savana. Locul acela unde îmi doream mereu să ajung. Vise, zici? Colecția mea de insigne. Erou al muncii socialiste. Comandat de unitate. Mort la datorie. În paralel, colecția mea de Pif-uri. Le luam, le răsfoiam, adăugam puțină iarbă smulsă cu pământ, adăugam câteva pietre mici, puțin sos de cărămidă roșie și ne bucuram de cele mai minunate sarmale din lume. Apoi ne chemau părinții în casă și ne culcam. Mai știi?
Ionuț Tuhoarcă
Că-mi zicea bunică-mea. Ia mamă de-aici. Să ai și tu de-o prăjitură, un caiet de matematică. Da' să nu te vadă aia. Aia fiind verișoar-mea. Care se uita pe găurica ușii și rânjea. I-am prins. Că eram și eu în rândul lumii. Când mă întreba cineva. Al cui ești? Răspundeam după caz. A lu' Firița sau a lu' Blăgelu. Că atunci când făcea sarmale. Ei îi trăgea cu lingura peste mână. Mie îmi punea frumos în farfurioară. Mai întâi el, fă. Că nici la găini nu dădea. Că o durea și pe ea șalele. Și ar fi vrut să aibă un ajutor.
