Nu se vede suit bine în tren că începe să bodogănească și să lovească în stânga și-n dreapta din cele două mâini, de ziceai că le folosește pe post de aripi gata să-l ajute spre a-și lua zborul.
- Auzi, mă, da ăsta merge la Caracal?
- Aha, aha.
- Și ce tren e?
- Aha, aha.
- Ce tren e?
- N-aud. Ce spuseși?
- Trenu', bă! Ce tren e?
- Aha, aha.
- Ce tren e ăsta, mă?!
- E ăla de merge la Caracal. Nu-ți spusese și nenea pe care-l întrebași?! Te suiși aci cu toate bagajele și acu' te lovi să-ntrebi unde merge trenu'!? Tu stai aci, că el merge.
- Da. Da. Se aud voci din spate care înoată printre bagaje. La Caracal! La Caracal merge!
- La Caracal, mamă, la Caracal, se aude o voce mai bătrână. Acolo ajungem cu toții. Dar tu al cui ești, mă? Mergi în Caracal, haii!?
- Da, la Caracal merg. Da, dumneata tot acolo mergi, la...?
- Da. Da, tot acolo, mamă. La Caracal.
- Aha, aha. Dă-te! Dă-te! Că nu vreau să te lovesc.
- Vedeți, mă, că ăsta și-a uitat auzu' acasă. Dați-vă într-o parte, nu vedeți?!
- Aha, aha. Aha, aha.
- Făceți, mă, loc să meargă la locu' lui că ne ,,aha" pe toți de pe aici.
- Aha, aha. Ahaaa.
- Auzi, ăsta e trenul de pleacă la fix și ajunge la și jumătate?
- Domnule, îți mai spusei o dată că ăsta e! Te suiși și acum întrebi pe toată lumea, ce dracu'!? Nu vezi că le avem și noi pe ale noastre?!
- Păi ăsta e sau nu?
- Da, domnule, da. Ăsta e, că nu-s mai multe.
Vocile celor doi se estompau în zgomotul celorlalți care-și caută la rândul lor locul și din când în când se mai auzea "Aha, aha" și sunete de bagaje trântite ba sus de tavanul vagonului, ba jos după ce erau ridicate și nu aveau loc. Oricum lumea își vedea de ale sale ca de fiecare dată. Doar e un drum. Și ce drum?! Acum, la plecare, e sezonul mirosurilor fine, ca să zic așa, pariziene, demne de a intra și noi, românii, în catalogul mirosurilor franțuzești. Fiecare bagaj, cu al său însoțitor are o mireasmă, parcă, cosmopolită. Căci, ce e Caracalu'?! Doar e mare metropolă unde s-a răsturnat un car.
Toți erau așa de spălați, așa de călcați și așa de împarfumați de mai-mai să deraieze trenul de pe șine. Așa mirosuri mai rar le-a fost dat simțurilor mele olfactive să guste. Mă și gândeam că odată plecat trenul din gară o să fie ca rachetele alea de la NASA, alea de lasă în urma lor un nor imens alb și de foc. Îmi imaginam că o să-i lăsăm mască pe toți nemții și pe toți japonezii și care or mai fi cu o așa plecare din gara Bucureștiului. Cine a mai văzut tren cu propulsie de rachetă, cu kerosen și amestec cu hidrogen?! Doar noi, românii, putem ajunge la această mare descoperire. Uite, primul sunt eu, că mă gândii la asta. O altă voce își face loc prin zumzetul ca de albine care își caută încă locul la urdiniș.
- Te așezași, mă? Se aude o voce baritonală de bărbat la vreo 40 de ani din holul vagonului.
- Daa, daa. Mă puseiii bine, ete icii, la păstrat. Sau bineee, bineee.
- Așa, mă! Că mergem la Caracal. Să stai acolo. Să nu cobori până nu vin eu să te iau. Cine știe pe unde te bate ăl gând să cobori. Să stai acolo, mă auziși?!
- Daaa. Aici stauuu. Că e frumoss! E frumosss că sunt la geamm.
Înalt, puțin peltic, lungind vocalele și consoanele; și cu un papion legat de gât de ziceai că e jujeu' câinelui care întoarce oile la stână. Că așa-i stătea! El stătea drept în scaun, așa ca la armată, și rânjea la ăilalți care își căutau locul prin vagon. Deh, el a avut noroc cu nașu'.
- Nuu. Nuuu. Eu aicii stau. Dumneataaa nu ai loc aiciii.
- Păi scrie pe bilet că ăsta e locu'. Locul 56, vagonul șapte. Tu ce loc ai?
- Euuu am locul cincizecișiiipatruu.
- Păi și vagonul? Că ăla contează. Că așa ne numără.
- Șapteee.
- Păi ăsta e! Rodico, Milico hai încoace că ici suntem.
- Daar ce loocuri aveeeți?
- Alea pe care nu le ai tu. Rodicooo! Milicoo! Hai că le dădui de cap. Veniți încoace.
Jujeu nu mai spuse nimic. Se uita în lung pe fereastră. Femeile apărură gata de luptă ca la '48. Fiecare cu bagaje care mai de care mai minunate din toate punctele de vedere. Unul verde, altul albastru cu roșu, dar cu o roată șuie care-i bălăngănea din fabrică și cu o traistă de rafie, nouă, că se vedea după material. Nu era tocită pe fund, are încă culoarea intactă. O fi traista aia a bună! Aia de purtat duminica, mai știi?! Din bagajul verde al cărui fermoar nu era bine închis, probabil că tot din fabrică, cine știe??! își făcea apariția un trenuleț de jucărie.
- Unde, bărbate?! Spune mă, unde? Hai, Milicoo, vino-ncoace că le găsirăm!
- Te auzi, ho, că nu sunt surdă!
- Ete, ici, lângă băiatu' ăsta cu papion două și unul colo, lângă domnu'.
Nu intrară bine în compartiment că începură a se întreba retoric toți trei, manifestându-și gândurile în libertatea și oprobiu' public. Lăsându-le pe acestea să muște din liniștea neuronilor mei neodihniți după un an aproape încheiat. La fel ca la școală, neuronii mei erau într-o pauză binemeritată. Clopoțelul deja sunase, iar ei, cel puțin așa îmi părea mie, sunt undeva în fundul creierului dormind sau stând la un pahar de vorbă sau, cine știe, făcând una sau alta. Ideea e că simțeam cum se relaxează neuronii și că, la fel ca în Mitul Peșterii lui Platon, nu vor să mai iasă d'acolo, din fundu' creierului. Dar nu din motive de frică sau de incertitudini sau mai știu eu de care? Nuuu! Din lene. Ei trăseseră pe dreapta din motive medicale, de surmenaj ca să spunem așa. Stăteau acolo toți aciuați ca un roi de albine care pleacă din vreun stup vara și se agață de vreo creangă de prin nu știu ce copac sau pom. Gălăgie, e drept, simțeam că mai fac din când în când, acolo în fundul creierului, dar era un alt fel de zumzet... unul al lenei, al stagnării, al opririi în timpul și spațiul existenței mele. O rupere de realitatea fizică... acum îmi dau seama că există probabilitatea ca ei să stea acolo meditând. Cine știe?!
- Pune rafia în partea asta, că n-are loc acolo, nu vezi?! Ai ochii-n pungă. Ce dracu' Milico?! Ești femeie în toată firea.
- Îl pun, pun... Eeee, că dacă mai trăia Nea Nelu... ce naș avea CFR-ul și azi! Așa, îmbrăcat la uniformă și cu fularu' roșu prins de gât și cu un colț scos afară... uite așa! Ahh, ce naș! Dar l-a pierdut. Îhî, atunci să ne fi văzut! Nu mai orbecăiam noi din vagon în vagon ca găinile în mijlocu' boabelor. Eram de mult pe scaunele noastre. Era om, fă! Și ce mai om!
- Așa e, Milico. Da' acu... taci și stai jos pe locul tău.
- Ei, că odată ne spunea Nea Nelu, Dumnezeu să-l odihnească: Bă, acolo unde prindeți stați! Și era lege! O lege că te și legau, dar tot aveam dreptate noi, și te lăsau toți în pace, ce dracu!
- Eeee, mie-mi spui, mă simțeam și eu așa ca în armată cu Nea Nelu. Așa cum povesteai tu, mă bărbate, când ai fost atunci. Ehee... ce bine era. Atât de bine că-mi venea să-mi iau câmpii. Tu plecat și eu acasă cu toate alea pe capu' meu... Păcat că s-a dus; dar ducă-se!
- Așa greu ți-a fost fără mine?!
- Eheee. Nu știi tu. Da' mai bine. Las-o așa.
- Hai, spune drept, ți-a fost greu cât am fost plecat?!
- Da' tu ce crezi, mă? Să stau acasă singură, vai de mama mea cu o curte plină ochi de animale... și tu?! Tu ce făceai?! Numărai la plantoane la ruși și la gloanțe... fi-ți-ar caporalu' al dracului!
- Da' nu era caporal. Ci...
-... da' să-l ia dracu, că asta-mi spuneai! Dar, aia e! Proasta de mine să aibă grija pământului, de arătură, de semănătură, de grăpat... ba mai pica și vreo cloță și n-aveam ouă...
- Păi și luai de la vecina.
- Păi luam, dar nu-mi dădea. Ce, crezi că ea nu avea găini care-i picau pe clocit?
- Da, mă, da' ete că te-ai descurcat!
- Eu mereu mă descurc! Ce ai făcut tu pe acolo, am făcut eu, acasă. Și ce fel de război am mai dus? Prin tot satu' ca să găsesc la ale ouă. Noroc cu Nelu. El mai aducea de la București câte și mai câte...
- Dar nu mai e Rodicoo, nu mai e ca atunci... acu' ne numără ca pe boboci primăvara. N-apuci bine să iei biletu' că te și numără. Ete, vezi, ne ia așa, după ciocurile scoase din găoace. Ăla care ciripește mai tare, ăla e ăl bun. Îl ții, că e de prăsilă. Și știi că scoți din el gâscan pentru două sau trei primăveri! Dar acu... ete... nu știm unde ne e locu'. Căutarăm ca nebunii prin ale vagoane. Și sunt multe, că vreo șapte sau opt numărai.
- Puseși și locomotiva, Milico?
- Eee... la aia n-ajunsei că era la capătu' ălălalt.
- E... lasă-mă, fă, că eu căutam ouă de găină. Ce-mi spui tu mie de gâște?!
- Și ți-a fost greu, zici?
- Ee, lasă, bărbate, păcat de Nea Nelu săracu'. Asta e. Păcat de el, dar ducă-se!
- Asta a fost, fă. De tânăr... să fi avut vreo 35? 40?
- Cum spui tu. Să-i fie țărâna ușoară.
- Ușoară să-i fie, fă Rodico! Că așa bine ne punea în tren de ajungeam acasă odihniți. Nu ca acum, de zici că muncirăm jumătate de zi pe arșiță și fără apă. E, și pentru ce? Pentru trei locuri și nici unul la geam.
Milica se uita la mine foarte frumos. Dar plecă repede cu privirea ațintită de pe mine și se oprește cu ea la Jujeu. Pe el îl înțepa mai tare. Avea și unghiul mai bun, că erau aproape față-n față. La mine s-ar fi chinuit să țină privirea, că trebuia să întoarcă capul în partea ei dreaptă. Noroc cu poziția, că nu voiam să rămână cumva înțepenită și până la Caracal să mă văd mereu scanat ca produsele la supermarket.
*
Vă întrebați probabil unde sunt eu, cel care scrie povestea asta?! Asta mă întreb și eu! Paradoxal acolo. Dar eram pe partea ailaltă de geam, vis-à-vis de Jujeu, ca să-i spunem așa. Îl urmăream. O persoană interesantă. Misterioasă. Cam dificil de ghicit pentru simțurile mele. Dar incitant exercițiu.
Stând înghebejiți între bagaje și scaune pline cu alte bagaje, mă gândeam la ale mele... la ale vieții mele. Viața mea, și nu a Rodicăi care număra ouăle din cuibar în cuibar prin tot satu'. Vedeam așa, oblomovian stând pe scaunul CFR-ului, anul care tocmai e pe terminate. Și picasem printre gânduri cu vreo doi-trei neuroni puși pe axa timp-spațiu cu direcția acasă, în Urda de jos. Ei erau singurii vigilenți. Pe ei contam că o să ajung în siguranță acasă fără să mă calce vreo mașină sau cine știe, să-mi pice vreo cărămidă-n cap sau cine mai știe ce alte lucruri fatidice i se pot întâmpla unei ființe. Acum, erau multe gânduri la mine-n cap, dar nu știu dacă erau ale mele sau cine știe ale cui altuia. Nu știu cum se întâmplă, dar acum era momentul de un atac, fiind vulnerabil. Având ceilalți neuroni în fundul creierului, calul Troian putea intra oricând, cetatea neuronală putea fi cucerită în orice clipă și de către oricine. Mă rog, uneori se mai întâmplă și așa din neant să pici în gândurile tale sau în ale altora de nici nu știi în care ești. Dar, picat fiind, păduri nu cutreieram, ci auzeam cum sub roțile vagonului șinele scot țipete turbate: hodoronc tronc, hodoronc tronc... Îmi apăreau gânduri, parcă le vedeam că d'aia îmi apăreau, și mă puneam la frământat de alte gânduri pe libretul oferit de CFR: ce am făcut bine și ce nu am făcut bine anul ăsta, adică în 2023.
- Păi dacă eu îți spun, fă, că nu e ăla... Ce, nu mă crezi?!
- Ba te cred, dar nu e.
- Cum să nu fie dacă ăla e!
- Nu e tu, nu e. Și asta e.
- Ăla, ăla de mergea primul înaintea tuturor ca să anunțe... Ete, uită-te la băiatu' de la geam. Așa înalt și cu papion la gât...
- Du-te, fă, și mai lasă-mă cu astea...
- Dacă-ți spun!
- Ăla e!
- Eee...
- Da, copilul lu' Nenea Nelu... Da'i-a gândește-te ce a pierdut CeFeRe-ul, fă! Un așa băiat bun mai rar...
- Da, a pierdut pe unul care a băgat pe aceeași linie un marfar și un personal. Ce să piardă?! Bine că nu s-au ciocnit.
- Nu e așa, fă! Nu e așa. Gurile rele spun asta!
- Eee...
- Păi, Nenea Nelu, om cu carte de ținea pe tot sudul CeFeRe-ul nu avea cum să... Că doar l-a învățat Nea Nelu cum se conduce pe șine...
- Ee... las-o dracului că Nelu mai mult ținea grija cuibarelor.
- Ce tot eee... la mine. Dacă eu îți spun, da' tu nu vrei să bagi în cap! Tu nu auzi că fii-su nu a pus două trenuri pe aceeași cale?! Că s-a judecat și la Haga ca să îi spună la CeFeRe că nu-i așa.
- Așa, și?
- Și ce?!
- Ce s-a întâmplat cu ăia de la Haga?
- Se judecă.
- Auzi, nevastă, ei au gospodărie mare, anul ăsta, dacă ne pică vreo cloță nu luăm de la ei niște ouă?
- Luăm, luăm! Dar te duci tu să ceri, că e rândul tău. Dumnezeu să-l odihnească pe Nea Nelu...
- Așa e... că bun om mai era. Când ne așeza el în tren... așa, cum spuseși și tu, fă, de zici că eram în armata de pe front. Îhmm, dracu' venea să te mai scoale de pe scaun! Ziceai că-s scaunele noastre aduse d-acasă... Aproape plângând coboram din tren. Și ce mai scaune erau! Primele de lângă locomotivă. Și ce bine mergea... acu' nici nu văzui locomotiva bine. Nea Nelu spunea că alea făcute la Craiova în anii '70 merg mai bine ca astea, alelalte, făcute după '86. Vezi, știa Nea Nelu... și cum poți să spui tu că fii-su nu cunoaște la trenuri. Că d-aia se judecă. Eu când vă spun și voi nu vreți să m-auziți?!
- Bine, Milico, bine. Hai să ne culcăm că trebuie să ne odihnim.
- Eee, odihnă ca pe vremea când era Nea Nelu șef pe sud la CeFeRe nu mai avem noi. Cine știe dacă om mai prinde noi vreodată?! Că atunci pleca trenul din gară de nici nu-l simțeai când merge. Nu ca acum, că te hâțâie de te găsesc toate alea...
*
Probabil că iarăși vă întrebați unde sunt eu în toată această ecuație. Din păcate tot acolo, vizavi de Jujeu. El sta așa, cu mâinile pe piept și rânjea spre plaiurile sudului de zici că le cultivă prin al său zâmbet știrb și cu speranța în ochi că de mâine floarea soarelui răsare în amurgul unei veri târzii și e gata de recoltat înainte de a fi semănată. Și tot curioși fiind, vă întrebați: dar tu ce făceai, mă? Vai de capu' meu! Picam dintr-un gând în alt gând, mă scurgeam ca lava încinsă în ocean. Simțeam cum mă scufund până în Groapa Marianelor... așa, cu ochii deschiși parcă gata să țin evidența faunei subacvatice. Dar neplătit că nu sunt cercetător omologat. Mă și vedeam cu o listă într-o mână și în cealaltă mână cu un pix scriind și tăind ce animale nu vedeam. Mă adânceam așa, lent spre abis... sau cel puțin încercam având în vedere subiectele propuse auzului meu în agora CFR-ului... Acasă mă așteptau ai mei, mă așteptau mâncarea și un pat, căldura sobei și libertatea de a sta. De a sta și de a mă putea gândi în liniște la ce făcui eu în anul care tocmai e pe terminate. La spectacole, la colegi și la oamenii faini din viața mea.
- Aiiici e Caracaaal?
- Nu, nu e aici. Îi răspund. Aici e Drăgănești-Olt. Următoarea stație e Caracal. După ce trecem Oltu' ne apropiem și mai mult de Caracal.
Neuronii meu situați pe axa timp-spațiu funcționează, sunt încă pe poziții. Era prima dată când Jujeu deschide gura de la urcarea în tren. De când plecase trenul din București a tot stat așa rânjindu-se la toate câmpiile pe care le vedea în fața ochilor de la geam. După privirea și zâmbetul lui tâmp părea că plantase toate parcelele. Cred că trecuse și dincolo de graniță, în Bulgaria, la cât de drept și concentrat stătea cu privirea fixată afară pe fereastră... Dar poate că acum, simțind că se apropie de casă, cine știe, voia să pună în pământ altceva, ceva mai bun. Ceilalți trei picaseră osteniți în somn de la numărul mare de polemici. Milica ce mai era obișnuită cu anduranța unui drum, că ea doar cucăia, moțăia între starea de trezire și între aia de somn, că te clătină CFR-ul ca pe prunc. O prinsese așa starea asta cu telefonul în mână de la atâta jucat Candy Crush. Că deh, Rodica și cu bărbatu-său dormeau de cum trecurăm de Roșiori. Trebuiau să se odihnească acum dacă nu mai e Nea Nelu că să-i pună în scaunele lor.
- Biiine. Că trebuieee să vină nașuuu' să mă iaa.
Cucăită cum era, Milica beli ochii mari la Jujeu de zici că era Maria Antoaneta când a dat cu ochii de ghilotină. Îi și vedeam în privire drumul făcut de către Maria Antoaneta printre mulțimea pariziană furioasă care arunca cu cele mai bune legume și fructe stricate în ea, cel puțin așa e în film. Adevărat-adevărat cred că or fi dat și cu pietre și cu bolovani atunci la 1793, dar asta nu știm. Oricum, sunt de acord cu regizorul. În film dă mai bine cu fructe și legume, că avem! Numai cât ară și semănă Jujeu pe tot drumul București-Caracal. Dacă se foloseau pietre riscau să omoare actrița din prima. Doar gândește-te, să îi dai în mâna vreunuia din figurație să arunce cu pietre și cu bolovani, că toți în actriță nimeresc. Știm bine că personajul trebuie să moară acolo, pus frumos cu capu' la ghilotină. Așa scrie în cărți. Culmea ar fi fost să arunce cu cozonac în ea, dar la fel, ne combate istoria. Plebea nu avea ce mânca atunci, și cozonacul nici nu doare și nici umilința nu o simți atunci când îți atinge obrazul. Oricum, putem afirma că s-a găsit o cale de mijloc, nici-nici. Și la chestiile astea nu riscă nici cinematografia mondială să se bage. Milica nu se gândea la comparația care îmi trecea mie prin cap, ea sta în continuare cu ochii beliți la Jujeu.
- Auzi, mă, nu te supăra, da' tu mergi cu nașu?
- Daaa. Eu nuumai așa merggg. În fiecare zi. Cu nașuu'.
- Păi și cum îi spune lu' nașu?
- Neeluu.
Milica se puse pe făcut și numărat la cruci pe piept, așa timid. Înghionti, tot timid, pe Rodica și pe bărbatu-su.
- Ete, fă, Rodico, vezi?! Nenea Nelu trăiește. E p'ici prin vagoane. Taie bilete.
- Hai, lasă-mă. Că așa frumos visam....
- N-auzi că el ne făcut biletu dincolo de Roșiori?!
- Păi ce, veni nașu?
- Da, dar tu dormeai. Îi dădu nevastă-ta biletele lu' Nea Nelu. Ajunse la noi când trecurăm de Roșiori de Vede.
- Auzi, mă, și tu cine ești?
- Fiiii-su. Măăă puse aiciii și spuse că vineee să mă iaaa când ajungem acasăăă.
- Păi... și tu nu ești la...
- Nuu, demulttt nuu maiii suntt la CeeeFeeeReee...Acumm sunttt mai susss...
- Mai sus unde, mă?
- Suntt bineee, eu leee comand. Căă deraiază sau intrăăă două peee aceeașiii linie.
În compartiment tăcerea spărgea fereastra vagonului. Sunet de sticlă care se sparge încet, lăsând linia să înainteze pe toată suprafața, urmând ca încet-încet toată această întindere de sticlă clară să se sfarme în mii și mii de bucățele de sticlă rotunde, asemănătoare boabelor de grâu. O voce din vagonul din urmă răsună peste libretul zgomotelor de șine roase și ruginite, spărgând și mai mult liniștea din compartiment.
- Băăă!... Băăă! Mă auziți, bă, careva?! Hai bă, spuneți careva ceva că am bagaje grele și mă tot car de ele de colo colo... Băă!
- Aha, aha. Spune, bă!
Vocea asta venea din celălalt vagon, din față. Spărgând și mai mult fereastra din compartimentul unde deja se instaurase o liniște mormântală. Jujeu privea în continuare pe fereastra vagonului crăpată în mii și mii de bucățele care stau gata să cadă. Milica și Rodica se țineau de mâini și cu ochii închiși murmurau la rugăciuni. Soțul Rodicăi îl tot privea pe Jujeu, fiind abia trezit din somn era încă nedumerit de ceea ce îi auziseră urechile.
- Dacă tot răspunseși, auzi bă, da' trenu ăsta merge la Caracal?!
- Aha, aha... Nașu' Nelu ne spuse că următoarea oprire e la Caracal.
- Auzi, bă domnule, aproape ajunseși și acu te lovi să n-trebi'!? Tu stai aci, că el merge.
- Păi pe bilet scrie că deja ajunserăm.
Nimeni nu spunea nimica. Lumea era pusă în țâțâni pe cale ferată... hodoronc tronc... hodoronc tronc... Libretul șinelor continua mai puternic și fereastra se crăpa din ce în ce mai mult, iar sub roțile trenului auzi cum macazul se schimbă.
- Da' să-mi bag...
-... acu' ajunge la Caracal, doar n-ai vrea să mori deștept!
- Aha, aha. Și un râs strident acoperă liniștea deja instaurată în tot trenul.
Acum sunt singur în compartiment. Singurele lucruri reale sunt sunetele de șine și fereastra care deja este spartă. Dincolo de fereastră, în semințele semănate cu privirea de Jujeu, acolo, în mijlocul câmpiei e Rodica care se uită după tren. Își face cruce la fiecare vagon care trece prin fața ei. Așteaptă să-i vină bărbatul de pe front. Pe Nea Nelu tot ea l-a îngropat după ce a picat beat în fața trenului. Nevastă-sa auzise de cuibarele pe care le făcea prin sat și n-a avut zile prea bune. În fiecare zi îi punea câte un bob de azotat în băutură sau în mâncare. Numai că în ziua aia scăpase cam multe boabe. Milica? Milica, fată bătrână. Stă în spatele Rodicăi și zgărmăne prin pământ cu mâinile goale. Nea Nelu a fost marea ei iubire și motivul pentru care a rămas așa, fată mare. A rămas și cu ideea că mereu trebuie să aibă trenul cu ea, că așa poate nu-i trece peste trup atunci când a picat Nelu amețit de azot și alcool sub trenul de marfă. Plimbă și acum la bagajul ăla verde din care iese trenulețul peste tot pe unde a mers. Bărbatu' Rodicăi a murit pe front, în '44. Atunci când România a întors armele împotriva Germaniei. El avea urechile în altă parte când s-a dat ordinul, n-a auzit... și mergea înainte spre ruși. Și trăgea. Până a tras unul în el. Nu se știe dacă cel care a tras în el a fost român sau rus. Pe Rodica nu a interesat-o. Spunea la lume prin sat că așa e când vin schimbările. Că unii nu le văd și nu le aud, iar alții le și văd le și aud, dar nu le vor; și cică mai sunt unii, da... lasă! Bine că s-a dus! Bine că s-a dus!
Surdu sau "aha, aha", a trecut prin anii mai grei, ăia de după război. L-au prins la furat de porumb. De acolo a rămas surd. De la bătăi. Ăia care-l băteau, înainte să-l lovească își luau o gură mare de aer în piept și cu avânt loveau, iar pe gură scoteau doar "ha! ha!". Și zdupăneau loviturile în surd de le auzeai de acasă, din pat. El a zis să mai pună un "a" la "ha!" și așa a ieșit "aha". Mai mult i-au dat în cap după ce au văzut că nu o scot la capăt cu hoțu' de foamete.
Ăla de răspundea mereu că trenu' merge la Caracal, a fost angajat la Căile Ferate de unchi-so, era la informații, acum mult timp în urmă. Cine întreba de vreun tren, acolo le spunea că merge. Avea o filosofie de viață aparte. Suferea. Suferea zilnic de frică să nu moară prost. Așa că îi trimitea pe alții înaintea lui. A luat și el un tren către Caracal, ultimul de altfel, dar a ajuns la Constanța. A văzut marea pentru prima dată și a țâșnit bucuria din el când a văzut-o, și a intrat să-și facă o baie. Acum e pe acolo, printre stabilopozi, își caută hainele să vină la Caracal. Dacă îi vede careva să îi spună că poate veni înot, pe Dunăre cu direcția Porțile de Fier II.
Jujeu, sau fiul lu' Nea Nelu e în noi toți. Stă la fereastra din sufletul fiecăruia și așteaptă. Ce? Nu vă pot spune, dar știm fiecare dintre noi.
