De ce?

Toamnă târzie. Doamna Cătană, învățătoarea noastră, intră în clasă, după pauza mare, însoțită de o femeie tunsă Ana Pauker. Privire aspră, sprâncene stufoase, îmbinate deasupra nasului de Pinocchio, colțurile gurii subțiri îndreptate în jos, glas de fumătoare înrăită. Se așază la catedră. În timp ce foiletează catalogul, ne vorbește despre importantul rol al clasei muncitoare, despre datoria ei de a distruge dușmanii poporului, chiaburii, burghezii, bogații exploatatori ai celor ce muncesc. Ajutată fiind, clasa muncitoare, în îndeplinirea misiunii sale, de partidul comunist. De tineretul utecist. Și, nu în ultimul rând, de pionieri. Aleși dintre cei mai destoinici, harnici, disciplinați elevi, cu rezultate foarte bune la învățătură. Așa cum sunt elevii din clasa noastră aleși pentru a primi înalta distincție de pionier. Citește lista. Rar și răspicat citește fiecare nume.
- Dar eu? Mă ridic în picioare cu obrazul inundat de lacrimi. Nu înțeleg de ce lipsesc din listă. Doar împart, în fiecare an, premiul întâi cu cele două bune prietene, Adriana și Viorica.
- Ce sunt părinții tăi? aud glasul înăsprit al femeii.
- Mămica e infirmieră la un dispensar TBC. Tăticul a murit...
- Dar, înainte de a veni tu la școală, ce erau?
- Cârciumari.
- Vezi? Vezi? Asta e! Burghezi lipsiți de milă. Dușmani, exploatatori ai poporului...
- Dar eu...

Tac. Nu mai știu ce am vrut să spun. Plâng. Nu am exploatat pe nimeni. Nici mămica. Nici tăticul. Amândoi munceau aproape douăzeci de ore din douăzeci și patru, că Maia repeta întruna: Mai odihniți-vă și voi. o să cădeți de tineri... Doamna învățătoare îi prinde cotul femeii, îi șoptește ceva, ies din clasă. După numai câteva minute se întorc:
- Și tu vei intra în rândul pionierilor. Dar, atenție! La prima abatere de la morala comunistă vei fi exclusă.

Nu știu ce înseamnă morala comunistă. Sau cuvântul exclusă. Înțeleg doar că sprâncenele îmbinate deasupra nasului de Pinocchio mă amenință. Ajunsă acasă, îmi pregătesc, înaintea celorlalte lecții, Angajamentul, jurământul meu de pionier. Rup o foaie din caietul de desen. Trag un chenar lat de jur împrejur. În care desenez flori copiate de pe farfuriile primite de mămica la nuntă. Petale gingaș pastelate, mi se cam terminaseră creioanele colorate și cadoul Crăciunului era departe, frunze zdrențuite. Îmi tremură mâna ca Maiei la sfârșitul serilor. Nu e cel mai cel, dar chenarul mi se pare acceptabil. În interior, scriu, cu cerneală roșie, Jurământul de pionier: "Eu, Constantina Dabija, intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnică și disciplinată, să cinstesc cravata roșie". Citesc încă o dată ce am scris, rulez foaia groasă, o leg cu un capăt de fundă, tot roșie, extrasă din zestrea păpușărimii. Adorm greu. Mai am de așteptat două zile. Abia duminică dimineața are loc festivitatea de primire. Am uniforma de pionier? Să vedem... Bluza albă, de organdi, cu mâneci bufante e întotdeauna curată. Așteaptă în dulap eventuale plimbări. Tot mai rare. Fusta neagră, plisată, lucrată de Mimi la Paște, îmi vine încă. Îmi lipsește doar funda albă. Dar ce, în afară de Adriana și Viorica, mai are cineva pe cap fundă albă?

Duminică mă trezesc devreme. Nu citesc în pat, ca de obicei. Sar, strâng așternutul.
- Ce-i cu tine? Doar e duminică...

Nu-mi așteaptă răspunsul. Curățenia săptămânală începuse deja. Mă îmbrac, deschid ușa.
- Unde te duci?
- Ți-am spus. La școală să mă facă pionieră, cu mândrie îi răspund. Mirându-mă de ce i se întunecă fața ca în zi de salariu, de ce bate atât de furioasă perna desfățată. Dacă sar fulgii din ea?

La școală, în holul încăpător, eleve deja așezate în careu, părinți, chiar și câțiva bunici. Câțiva cu firave tufănele în mâini. Ascult în liniște interminabilul șir de vorbe. Stalin și Gheorghiu Dej, avem pozele lor în clasă, mari, înșirate deasupra tablei negre, revin des. Nume de laudă aici, nu de ocară ca la Vocea Americii. Emoția momentului împiedică întrebarea întrebărilor mele: unde-i adevărul? După vreo două ore îmi aud numele rostit ca la premierea de sfârșit de an. Recit angajamentul, jurământul meu din chenarul înflorat, cu glas pierit. Abia reușesc să pronunț cuvintele. Pierdute în valul de murmure amenințând să mă acopere cu totul.
- Liniște, vă rog! E un moment important din viața voastră de viitori comuniști.

Aplauze, imnuri cântate de uteciști din clasele liceale, mâini strânse cu putere, tovărășește, firave îmbrățișări. Plecăm acasă. Îmi leg cravata deasupra gulerului negru al pardesiului. Să afle toată lumea cât de importantă am devenit pentru apărarea patriei. Pășesc sprinten spre casă. În minte, răsar, se împletesc, se gonesc unele pe altele, mărețe planuri de învingere a dușmănoaselor uneltiri ale burghezo-moșierimii exploatatoare. Planuri de participare entuziastă la construirea socialismului în Republica Populară Română. În frigul mohorât căzut peste oraș, capetele râvnitului triunghi roșu flutură. Vesel, cred eu. În poartă o întâlnesc pe Tutungioaică. Îi adresez Salut voios de pionier. Se încruntă, mă mângâie pe cap cu Până și tu ai căzut în mâinile lor. Oftează. Au venit iar copoii la ea? îmi trece fulger prin minte. Intru în casă cu un răsunător Salut voios de pionier! Mămica se oprește din tocatul cepei cu fața albită. Spaimă sau furie?
- Aruncă otreapa aia de la gât! Să nu te mai văd cu ea! Nu în casa mea și a lui Năică.

Mă apropii, mâna ei mă îndepărtează. Își scoate febril o mărășească din pachet, o aprinde, se așază pe colțul canapelei. Îi aduc scrumiera din cealaltă cameră. Curată ca în Ajun de Crăciun.
- Tocmai azi, Năică, să se întâmple una ca asta! Azi când se împlinesc patru ani de la moartea ta, of, of, Năică. Așteaptă-ne. Venim la cimitir. Copoii dracului, să-mi sluțească ei copilul cu otreapa aia legată la gât, cu... Doamne, doamne, cine știe ce o mai învață acolo.
- Ce-i cu voi? Se arde ceapa! Și nici pachetul cimitirului nu l-ați făcut, intră Mimi vijelios, trăgând tigaia de pe primus. Mămica îi povestește. Plânge iar.
- Astâmpără-te, Elena! Lasă fata în pace cu cârpa aia cu tot. Înțelege că altul e timpul. Supune-te. Și nu mai tortura copilul.
- Dar Vocea Americii...
- America e departe. Ne desparte un ocean și un URSS în coastă crescut. Obișnuiește-te cu ideea. Dacă Tina spune la școală ce-i spui tu...
- E deșteaptă. Știe că nu trebuie, că nu are voie să spună ce aude în casă.
- Până când? Lasă copilul în pace. Să ne grăbim acum, începe ploaia și nu am ajuns la Sf. Vineri.

Din acea zi, mi-am dat seama că trăiesc în două realități, cea de acasă, cea de la școala. Că nu am voie să le amestec. Că trebuie să consolidez zidul dintre ele, nici o cărămidă să nu poată fi smulsă.