Ma... T-rex

Atunci când cel mic începe să se preocupe de activitatea ta profesională, e jale. Dacă nu ai aşa ceva, ori ai luat o mică pauză, ca să te ocupi mai mult de el, nu e bine. Dacă dimpotrivă, faci ore suplimentare, pentru a fi sigură că nu-i lipseşte nimic, e din nou greşit. Iar atunci când ai prostul obicei să-ţi schimbi meseria, din varii motive, trebuie să dai socoteală pentru asta.
- Mami?
- Da, Matei.
- Mi-a spus tati că nu mai faci reviste.
- Ce vorbăreţ s-a făcut tati.
- Zicea că faci filme şi că şi el face acelaşi lucru. Dar el mai face şi reviste, pentru că e mai deştept.
- Mulţumesc, Matei.
- Pentru puţin.

Nu tace pentru multă vreme şi o ia de la capăt.
- De ce n-ai mai vrut să faci reviste?
- Facem şi noi ce putem, pe unde putem, Matei. Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple...

Îşi împreunează mâinile şi continuă, când îmi e mie lumea mai dragă. Adică atunci când încerc şi eu să văd episodul doi din Studio 60, titrat.
- Filmul acesta e scris de tine?
- Nu. Aş vrea eu...
- De ce ai vrea?
- Pentru că e foarte bine scris. E un serial interesant.
- Mda.

Zice da, dar e limpede ca lumina zilei că e de cu totul altă părere. Începe să sară în pat.
- De ce faci tărăboi? Ne-am uitat toată ziua la desene animate. Nu mă laşi şi pe mine să mă uit la serial?
- Ce fel de film faci acum?
- Unul de dragoste.
- Beh!... Dar tati?
- Unul despre un doctor...
- Plictisitor.

Cere detalii. Nu îi dau, îi explic în schimb răbdătoare că nu pot vorbi despre asta, nici măcar cu el.
- Ce e aia confidenţialitate?
- Când n-ai voie să vorbeşti despre ceva, înseamnă că "ceva-ul" cu pricina e confidenţial. Deci hai să vorbim despre orice altceva, propun în disperare de cauză.
- Eu pot vorbi despre filmul meu.
- Mă bucur pentru tine.

Se aşază în faţa televizorului, captând astfel întreaga mea atenţie. Sting măgăoaia, oricum nu mai aveam nevoie de ea.
- Şi e unul cu mult mai interesant decât al tău. E un film cu dinozauri, desigur.
- Desigur.
- Cad cu totul întâmplător din lună, mănâncă toţi oamenii răi şi trăiesc fericiţi împreună cu cei care supravieţuiesc. Cu maimuţele, adică.
- Înţeleg.
- După care maimuţele evoluează, pe cale filmogenetică, se transformă din nou în oameni şi atunci dinozaurii dispar. Probabil se întorc pe lună.
- Ai un titlu?
- Nu, mai caut.
- Îţi dau eu unul: Ma... T-rex. Dar trebuie să introduci şi un protagonist cu numele de Matei, altfel n-are nicio noimă.

Se luminează.
- În sfârşit, ceva interesant.

Se întoarce mulţumit la dinozaurii lui din plastic şi continuă joaca nu demult începută. Tocmai când am crezut că am scăpat, sunt interpelată din nou:
- Să ştii că atunci când o să cresc mare voi avea şi eu multe meserii, la fel ca voi.
- Eu îţi doresc să ai una şi bună.
- De ce?
- Nu e amuzant să le tot schimbi, să ştii. Oamenii le schimbă de cele mai multe ori de nevoie, nu de voie. Uite, de exemplu, mie îmi place să scriu poveşti pentru copii, dar nu putem trăi din asta. Aşa că pe lângă asta, sunt nevoită să fac multe alte lucruri... interesante.

Îl văd că se încruntă puţin, apoi tace, după care simte că o concluzie se impune.
- Eşti obosită. De acum înainte voi avea mai multă grijă de tine. În felul ăsta o să poţi avea câte meserii doreşti.

Îi zâmbesc politicoasă şi-mi propun să am grijă ce-mi doresc data viitoare.

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.