Scarface

Telefonul primit în miezul zilei de la grădiniţă poate fi asemuit doar cu pisica neagră care-ţi taie calea. Sau cu bolovanul care îţi pică din senin în moalele capului, atunci când treci pe sub o scară. Nu, nu sunt superstiţioasă. Oricum, nu una cu "acte în regulă". Dar până acum nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu sunată şi felicitată de către educatoare. Sau informată că băieţelul meu a mâncat tot, a adormit la prânz instantaneu, nu s-a înghiontit cu nimeni şi a participat la toate activităţile. De cele mai multe ori aflu cu totul şi cu totul altceva...

Primul apel "de urgenţă", primit de la o asemenea dresoare de ştrumpfi, a venit în prima zi în care am încercat să-l lăsăm în grija unei instituţii autorizate. Şi a fost scurt.
- Bună ziua, vă rugăm să veniţi după Matei. Deocamdată nu e pregătit pentru "intrarea în colectivitate".
- De ce?
- E prea mic.
- Păi, v-am spus că nu are decât doi ani şi atunci când l-am lăsat.
- E prea mic, plânge întruna! repetă de-a dreptul agasată vocea, de parcă atunci ar fi descoperit că asta e ocupaţia favorită a celor mici.

Telefonul numărul doi l-am primit de la o altă doamnă directoare, numită spre surprinderea şi amuzamentul nostru "Madame", care ne-a informat că Matei "are probleme de adaptare". Ba chiar ne-a dat şi o hârtiuţă de exmatriculare, pe care am decis de comun acord cu el s-o păstrăm, poate chiar s-o şi înrămăm. Ca să ne distrăm şi mai încolo, nu de alta.

Iar de la grădiniţa numărul trei, la care prichindelul a şi rămas vreo doi ani, am primit nenumărate telefoane prin care eram anunţată ba că are febră, ba că s-a julit ori că şi-a prins degetul în nu ştiu ce jucărie mecanică, ba că s-a bătut cu un coleg...

Acestea fiind zise, nu cred că trebuie să vă mai explic de ce am tresărit dureros de curând, când am văzut scris "grădi" pe ecranul telefonului meu, în timp ce acesta suna în draci. Din păcate, n-am reuşit să răspund în timp util si am pierdut apelul. Îmi făceam curaj să sun înapoi, pentru a afla cine ştie ce grozăvie. Următorul telefon însă, primit de la soţul meu, a făcut lumină în cazul cu pricina.
- Matei a căzut de pe nişte saltele şi s-a lovit la barbă. Nu e nimic grav, atâta doar că doctoriţa grădiniţei ne sugerează să mergem cu el la Spitalul "Grigore Alexandrescu", să-i pună nişte copci.

Am închis aproape instantaneu, nu avea niciun sens să ţipăm unul la altul. (Pentru fericiţii care nu cunosc spitalul, ţin să precizez că nu e unul unde faci vizite de curtoazie medicului de familie, pentru o reţetă cu vitamine, ci e un spital "de urgenţă"!)

Când am ajuns la grădi - aceasta e a patra grădiniţă! -, am găsit omuleţul stând bandajat sumar şi suspect de cuminte pe un scăunel. Nu avea febră, nu leşinase în urma căzăturii şi "nu îl durea nimic". Am analizat locul dezastrului. Culmea e că nu căzuse de la mare înălţime, doar de pe două salteluţe suprapuse, dar cum n-apucase să pună mâinile, citez, "s-a oprit direct în barbă".

Încet, încet ne liniştim oarecum, copleşiţi de scuzele educatoarelor şi de cele ale victimei, care ne promitea solemn că se va face "băiat mare şi cuminte". Un singur lucru nu se potrivea totuşi cu tabloul idilic, de-a dreptul tranchilizant, în care părea că aterizasem: răvaşul primit de la medicul grădiniţei, în care eram sfătuiţi să tratam chirurgical cascadorul.

Aşa că desfac bandajul. Cicatricea era de mică întindere şi plasată strategic, undeva sub bărbie. Deci nu era vizibilă, dar era suficient de adâncă cât să ne bage din nou în priză.
- Mai am o gură acolo, ne informează victima, de parcă n-am fi văzut şi singuri cum două buze răsfrânte de piele ni se arătau în toată splendoarea lor.
- Văd. Să ştii că una era de ajuns.
- Of, sper să nu se mai repete. A curs mult sânge şi am plâns...
- Şi eu sper să nu se mai repete, Matei. Mai ales că putea fi mult mai rău. Puteai să-ţi scoţi ochiul sau să te loveşti rău la cap, spun suficient de tare ca să mă audă toate educatoarele aflate în raza mea de acţiune.

După care pornim, plini de avânt, către sus-numitul spital. Suntem îndrumaţi către "secţia de chirurgie plastică şi reparatorie şi arşi". Acolo, lume multă, prea multă parcă, cu copii unul mai amărât decât altul. Nu vreau să vă dau detalii, dar pot să vă spun cu mâna pe inimă că ce am văzut acolo nu mi-a mai fost dat să văd decât în cele mai cumplite dintre coşmarurile mele. Mă bucur că nu trebuie să povestim decât despre Matei. Intrăm.

După un schimb de amabilităţi şi detalii legate de eveniment, micuţul e luat la vorbitor, într-o cameră separată:
- Ne spui şi nouă cum s-a întâmplat?
- La grădi, de pe saltea...
- Te doare?
- Da. Un pic.
- Îţi pare rău?
- Mda.
- Mai faci?
- Dar nu sunt eu de vină!
- Şi cine e de vină?
- Păi, educatoarele...
- Aha. Ele te-au aruncat de acolo?
- Nu, dar n-au fost atente...
- Se mai întâmplă, îl informează amuzată doctoriţa. Oricum, să ştii că primul care trebuie să fie atent la ce faci eşti chiar tu, nu ele. Tu te-ai ales acum cu o cicatrice, nu educatoarele. Corect?
- Mda...
- Atunci să ţii minte: tu eşti primul care trebuie să aibă grijă de tine! Îmi promiţi că de acum încolo ai să fii mai atent?
- Promit!

După ce lucrurile s-au lămurit şi doctoriţa s-a asigurat că micul cascador n-a fost obiectul unui caz de violenţă domestică, aşa cum din păcate cred că i se întâmplă să vadă de prea multe ori pe zi, Matei a trecut la cusut.

Nu pot să vă descriu cât de greu au trecut acele minute. Mai ales că din sala de operaţii, unde noi n-au avut acces "nefiind sterili", nu se auzea nici pâs. După nici zece minute însă eroul se întoarce, bandajat şi zâmbitor.
- Mami, mami am fost cusut cu un ac curb, ca o coasă şi n-am spus nici pâs.
- Te-a durut?
- Nu, pentru că m-au anesteziat înainte, cu un spray. Să vezi şi ce oglinzi au acolo... A fost super!
- Te pomeneşti că ţi-a plăcut aşa de tare că mai vrei?
- Da. Şi când o să fiu mare mă fac "chirurg de plastic"!
- Plastician, îl corectez stânjenită.
- Bun! E o meserie interesantă şi de viitor, mai are tati puterea să se amuze.
- Propun să nu mai venim pe aici decât în vizită, intervin din nou, dornică să plecăm cât mai repede din acel loc "super".
- Vă aşteptăm săptămâna viitoare să-i scoatem firele.

După o săptămână ne-am întors, aşa cum îi promisesem doctoriţei, iar azi avem o cicatrice foarte mică, plasată la adăpost, sub bărbie.

În concluzie, după această traumatizantă experienţă nu ne-am ales decât cu nenumărate fire albe, eu, şi cu o cicatrice minusculă, el. Ba mai mult decât atât, mai nou primesc şi încurajări din partea prietenilor: "toţi băieţii au cicatrici, e suspect fără", "va părea mai dur, mai sexy", "ai să vezi, îi va fi de ajutor mai încolo, la primele întâlniri".

Ce să mai zici? Probabil au dreptate. Nu-mi amintesc să mă fi fascinat vreodată cicatricile cuiva, am şi eu destule. Dar să zicem că eu, care am atâtea semne de bună purtare cât să dau şi la alţii, nu sunt un exemplu demn nici de ascultat, nici de urmat...

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.