Ne răspândim

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A debutat cu articole și rubrici în diverse publicații naționale. Lucrările de nonficțiune i‑au adus aprecierea criticilor, precum și Premiul RBC Taylor Emerging Writer în 2015.
Romanul său de debut, Mă gândesc să‑i pun capăt (2016), a fost ecranizat pentru Netflix în 2020. Versiunea în limba română a cărții a apărut la Curtea Veche Publishing în 2022. Cel de‑al doilea roman al său, Intrusul (Curtea Veche Publishing, 2022), va sta la baza unui film al cărui coscenarist va fi.
Subiectele pe care le abordează în scrierile sale nu sunt dintre cele mai confortabile. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică, toate au avut drept sursă de inspirație copilăria petrecută la ferma familiei sale, într‑o regiune rurală a Canadei.

Ludovic‑Ștefan Skultéty a studiat Filosofia, apoi Istoria și Teoria Artei. A tradus din franceză și din engleză. Printre traducerile lui apărute la Curtea Veche Publishing se numără Regatul pustiu (Kira Jane Buxton), Fantome (Dolly Alderton), Vocea mea te va însoți (Sidney Rosen), Scrisori remarcabile. Pisici (compilație de Shaun Usher) și Arta narațiunii politice (Philip Seargeant).
Un necunoscut pare s-o pândească de pe trotuarul de vizavi, din apartamentul de alături, care ar trebui să fie gol, se aud discuții aprinse, iar electricianul se comportă suspect. I se spune că soțul ei, mort de mult, a aranjat să fie dusă la un azil de lux. Ajunsă acolo, la reședința din mijlocul unei păduri, totul devine și mai straniu. Cât din ce se întâmplă este real și cât e rodul spaimelor unei bătrâne care a trăit zeci de ani singură?
Inspirat din experiența de viață a bunicii lui Iain Reid și narat la persoana întâi, romanul Ne răspândim ne introduce în mintea unui personaj fragil, bântuit de amintiri și coșmaruri, spunându-ne o poveste care ne dă fiori și totodată ne trezește o profundă compasiune față de cei care se află la capăt de drum.

"Un superb roman de tensiune psihologică." (Publishers Weekly)

"Reid îmbină cu măiestrie personaje magnetice într-o proză sacadată și misterioasă, care se constituie într-un thriller psihologic menit să te țină în suspans până la ultimul cuvânt din carte." (Booklist)

"Ne răspândim e infinit mai mult decât o simplă poveste de groază. Stilul său înșelător de simplu și de impasibil e ca un ecran în spatele căruia se ascund cu ingeniozitate multiple interpretări și posibilități, deopotrivă firești și înspăimântătoare." (The Guardian)

"O carte care îi face pe cititori să-și contemple viața și moartea și să vadă sinistrul adevăr din spatele lucrurilor banale. Această scufundare în frica de bătrânețe și de pierdere a controlului este imposibil de uitat." (Publishers Weekly)

"Plin de suspans, filozofic și extrem de curajos atât ca temă, cât și ca voce narativă, Ne răspândim este un thriller care captivează printr-o proză lucidă și explozivă." (David Chariady)

"Hipnotic! Reid ne oferă o perspectivă emoționantă asupra îmbătrânirii și a năucitoarei experiențe de a fi o ființă umană. (Alexandra Kleeman)


Nu am fost nefericiți împreună. Ne certam ca orice cuplu, mai ales în tinerețe. În ultimii ani, scandalul putea să se iște din chestii absurde, precum reglarea temperaturii termostatului. În serile din prima perioadă, beam vin alb și vorbeam unul cu altul în franceză. Chiar dacă n‑o înțelegeam la perfecție, ne plăcea cum sună.

Cu timpul, am început să petrecem mai mult timp despărțiți, chiar locuind în același apartament. Ura bătrânețea și nu mai avea încredere în corpul său deteriorat. Iubirea pe care o simțeam pentru el s‑a stins, a dispărut. N‑o mai hrănea nimic. Niciun mister. Nu mai era nimic de aflat. Mirarea plină de încântare fusese înlocuită de luciditate. Spre final, nu a mai rămas decât un sentiment de familiaritate. Îl cunoșteam total, până în cele mai mici amănunte.

Spunea deseori că sunt prea capricioasă și îmi pasă prea mult de ceilalți. Spunea că evit confruntările și că s‑a chinuit ani buni să mă facă să fiu mai calmă, mai ambițioasă și mai fermă față de ceilalți și că în străfundul sufletului am fost mereu o răzvrătită. Îi păsa de fleacuri la fel de mult ca mie. Spre deosebire de mine însă, el putea ascunde asta.

Înainte să moară, când s‑a simțit foarte rău, mi‑a spus cât de înfricoșat este. Era îngrozit că opera lui va deveni învechită, iar el va cădea în uitare. Înainte de acel moment, nu admisese niciodată că ar fi speriat. Niciodată. Spunea că, atunci când ești așa de aproape de moarte, când e chiar acolo, frica este cumplită. Nu voia să moară. Își dorea cu disperare mai mult timp. Spunea că mai are foarte multe lucruri de făcut. De asemenea, că îi e teamă pentru mine, teamă de lucrurile prin care o să trec la sfârșitul vieții, singură fiind. [...]

Fotoliul meu din sufragerie e singurul loc în care mă așez. Aici mă uit la televizor. Aici dorm după‑amiaza. Aici mănânc, în camera luminată de o singură lampă. Am în fața mea, pe o tavă, o farfurie cu supă de roșii. Am mâncat prima jumătate de cutie seara trecută, la cină. Sorb din fiertura sărată fără nicio plăcere. Noaptea nu dorm bine. Corpul meu a obosit. Genunchii mă dor.

Stau în fotoliul meu de la prânz până se lasă întunericul, când îmi dau seama că ar trebui să mă duc în pat. Nu am poftă de mâncare. Nici n-am prea avut vreodată și a mai și scăzut odată cu vârsta. Mâncarea mă scârbește. Înțeleg că e vitală. Sorb supa mai mult pentru că e caldă, dar căldura dispare spre final. Nu mi‑a plăcut niciodată să înfulec lacom, ca alții. Nici nu eram în stare. Mănânc încet. Mâncarea fierbinte întotdeauna se răcește. [...]

O altă noapte lungă de întors de pe o parte pe alta în întuneric. Nopțile n‑ar trebui să ți se pară la fel de lungi ca zilele. Nopțile ar trebui să treacă într‑o clipă. Teoretic, ar trebui să mă trezesc odihnită și vioaie, dar asta nu se întâmplă niciodată.

Habar n‑am cât e ceasul. Păturile mă acoperă până la bărbie, dar mi‑e frig. Dormitorul, ca și sufrageria, e înghesuit și plin de lucruri. Nu am suficientă energie să mă debarasez de ele. Îmi schimb poziția și mă deplasez în cealaltă parte a saltelei. Deși sunt obosită, nu reușesc să adorm.

Exact când simt că alunec în somn aud o voce ascuțită din cealaltă parte a peretelui.
- Încetează. Ascultă.

Nu știam că am vecini alături, de partea cealaltă a peretelui. Chiriașa a plecat acum câteva săptămâni, din câte știu. Vorbește răspicat și ferm, fără să strige. Pare să fie ceva grav. Se aude prea înăbușit și nu deslușesc restul. Aud un scaun căzând sau poate este o ușă trântită. Hotărâtă să adorm, mă întind pe burtă și îmi pun perna în cap ca să amortizez zgomotul. [...]

Mă întorc pe o parte și dau peste veioză. Îmi pipăi antebrațul. Am o vânătaie și mă doare când o ating. Nu țin minte s‑o fi avut când m‑am culcat, cum oi fi căpătat‑o?
- Nu putem să ne oprim acum, zice vocea de partea cealaltă a peretelui.
- Știu, răspunde o altă voce, mai groasă.

Încetez să‑mi mai frec mâna. Ciulesc urechile. Aud vocile astea din ce în ce mai des, în special noaptea. Sunt doar niște sunete, tonuri imateriale, dar sunt cât se poate de reale. Vocile nu sunt ca sunetele făcute de mașinile, autobuzele și sirenele de afară. Au un efect distinct asupra mea. Sunete omenești.

Pași, o ușă trântită. Cât o fi ceasul? Rămân nemișcată în întuneric, cu ochii larg deschiși, trează.
- Cum te simți?

Nu deslușesc răspunsul. L‑am ratat.
- Nu! Nu poți să spui nimic. Cu atât mai puțin ei.

Alt răspuns nedeslușit.
- Nu mă asculți!

Apoi, tăcere. Mă întind, aprind veioza și îmi notez:
Întreabă‑l pe Mike despre vocile din apartamentul de alături. [...]

Îmi trebuie cam un minut să înțeleg că nu m‑am mișcat de pe podeaua din bucătărie. Nu știu de cât timp stau aici. Mă dor coastele din cauza podelei dure. Probabil că am zăcut inconștientă. Cât timp? Îmi pot mișca brațele și picioarele, dar se pare că nu pot să mă ridic.

Îmi duc mâna la cap. Am o tăietură pe frunte și sângerează. Închid ochii, cu capul în mâini, lăsând durerea să mă cuprindă. [...]

Sunt în mașina împuțită a lui Mike, cu centura pusă și încerc să nu mă mișc și să nu ating nimic. Ne facem drum șerpuind prin trafic, când pe o bandă, când pe alta, oprindu‑ne, pornind din nou. Mișcarea neregulată îmi dă o senzație de greață. Pe marginea scaunului meu par să fie niște pete de grăsime. Zăpada de pe cizme s‑a topit și s‑a scurs pe preș. [...]

Încerc să înțeleg ce e cu locul ăsta, când aud niște tocuri coborând o scară de lemn din partea stângă. Își face apariția o femeie îmbrăcată într‑o rochie roșie. E înaltă și subțire. Părul perfect pieptănat îi lasă fața complet descoperită. Încerc să ghicesc ce vârstă are - poate e de o vârstă cu Mike, poate cincizeci? Sau mai degrabă spre șaizeci. E cam greu de spus.

Se oprește în dreptul meu, zâmbind larg.
- Tu trebuie să fii Penny, spune ea.

E frumoasă. Vocea îi este caldă, sinceră, binevoitoare. Îmi întinde mâna. O întind și eu pe a mea, instinctiv. Are o manichiură perfectă, cu unghiile vopsite în aceeași culoare ca buzele și rochia.
- Sunt foarte încântată să te cunosc, spune.

Dăm mâna și pe moment nu știu ce să fac sau să spun.
- Eu sunt Shelley, zice ea. Te așteptam. [...]

Îmi aduc aminte ce a zis Mike. Că am plănuit această zi, că soțul meu a pus bani la bancă pentru ca eu să ajung aici. Că am ales acest loc pentru că e liniștit, în afara orașului, în natură. Mă întreb dacă, înainte să moară, chiar a trimis informații despre mine, despre viața mea. Eu sigur nu am făcut asta. Ori a făcut‑o Mike? Ce‑și închipuie femeia asta că știe despre mine? Ne continuăm drumul până ajungem la o ușă roșie.
- În sfârșit, am ajuns.

Intră prima. Eu ezit în prag.
- E în regulă, spune. Nu te grăbi, Penny.

Intru în cameră. E curată, luminoasă. E cald înăuntru. Patul de o singură persoană e mare. Are o plapumă groasă și, prin comparație, îmi dau seama cât de modest era patul meu dublu, patul pe care l‑am împărțit cu el atâta vreme, iar apoi l‑am avut doar pentru mine. Într‑un colț, văd un fotoliu care se înclină pe spate, o lampă, o comodă și o masă. În capătul celălalt al camerei, o fereastră mare dă spre pădurea nesfârșită. [...]

În ciuda agitației mele de mai devreme, e liniștitor să văd un grup de oameni bătrâni, ca mine, mâncând la aceeași masă. Nu doar mâncând, ci și savurând mâncarea. N‑am mai mâncat alături de cineva de foarte mult timp. Nici nu mai țin minte de când. Toate cinele pe care le‑am luat cu alții par să fi avut loc într‑o altă viață. Să mănânc împreună cu ceilalți, să vorbesc, să ne uităm unii în ochii altora, toate astea fac parte din ceea ce înseamnă să fii o ființă umană. Un ritual zilnic. [...]

Zgomot. O voce. Moale. Înăbușită. Cineva îmi vorbește.
- Penny... Penny?

Deschid ochii. E Jack, stă aplecat deasupra patului meu. Ține un teanc de prosoape curate. Din nou.
- Bună dimineața, spune.

Sunt buimacă, dezorientată. Îmi trebuie un timp să mă dumiresc: soarele luminează blând încăperea, afară se văd copacii, corpul meu e sub pătură. E dimineață.
- Cum ai dormit? Am trecut să las astea.

Cearcănele lui sunt mai pronunțate. Mai întunecate. Jack arată diferit în lumina dimineții.
- Am... dormit bine, spun și îmi duc mâna la cap. Tu?

Arunc o privire spre masă. Pânza de astă‑noapte nu e acolo.

Probabil că am pus‑o în altă parte. Poate că am ascuns‑o, și îmi sunt recunoscătoare pentru asta. Munca a fost întotdeauna ceva intim pentru mine, cu atât mai mult când începeam ceva nou.
- Trebuie să te duc la spa după ce iei micul‑dejun.

Dau din cap că sunt de acord, fără tragere de inimă. [...]

Pășesc încet prin sufrageria goală, sprijinindu‑mă de perete. Pe întuneric nu mai arată la fel de primitoare. E curent, ca și cum ar fi vreo fereastră deschisă pe undeva. Ajung în dreptul ușii de la bucătărie. O împing, curioasă să aflu de unde se aude zgomotul. Se deschide, doar un pic. Nu prea văd nimic înăuntru.

O deschid mai mult și intru. Nu se aprinde nicio lumină automat. E întuneric, dar pot să deslușesc un blat lung, rafturi cu oale, tigăi și farfurii. Nu mi‑aș fi închipuit că bucătăria este așa de mare. Pare să nu se mai termine. De ce nu se aprinde lumina? Flutur din mână, în speranța că mișcarea va declanșa un senzor. Degeaba.

Aud din nou zgomotul. Ridic privirea și văd mișcare în capătul bucătăriei. O siluetă umană. Jack. Stă cu spatele la ușă, nu mă vede. Fac doi pași spre el, șovăind. Se întoarce brusc spre mine. Cămașa lui albă e descheiată. E transpirat și ține ceva în mână. [...]

Cu fiecare pas, îmi simt inima bătând mai repede, mai puternic. Nu mă opresc din mers, dar încerc să mă liniștesc. Nu vreau ca ei să‑mi vadă nesiguranța. Trebuie să mă prefac. Mă uit în jur la pereți, la tavan și la podea. Nu arată la fel ca mai devreme, când am trecut cu Ruth pe aici. Pereții s‑au schimbat. La fel și eu.

Bat ușor cu degetul în perete și, slavă Domnului, sună așa cum trebuie să sune, ca os pe lemn. Îmi pot auzi din nou pașii. Ajung în dreptul camerei mele, intru și închid ușa. Rămân în picioare în întuneric, cu spatele la ușă, uitându‑mă la patul meu uriaș și comod. Mă cheamă. Îmi simt inima potolindu‑se, respirația îmi încetinește. Mă bag în pat, sub plapumă și închid ochii. [...]

Mă învârt încet pe loc și cercetez cu privirea pereții camerei, apoi mâinile și brațele. Instinctul îmi spune să încui ușa și să mă bag în pat, sub plapumă. Mă joc un răstimp cu mânerul clanței. Ușa mea nu are încuietoare. Nu‑mi pot încuia ușa.

Intru din nou în baie, verific și aici clanța. Nici asta n‑are încuietoare. Inspectez suprafața din jurul chiuvetei și al oglinzii. Trag în lături perdeaua de la duș. Intru înapoi în cameră și merg până în dreptul ferestrei, în lumina scăzută a înserării.

N‑am fost afară deloc de când sunt aici. Nici măcar o dată. Vreau să respir aer proaspăt, să îl simt adiindu‑mi pe față. A trecut prea mult timp. Respirăm același aer aici. Înainte, ieșeam afară, mă plimbam în parc, mă așezam pe o bancă lângă o cărare. Aerul proaspăt e vital pentru oameni, pentru animale, plante și copaci.

Mă fâțâi între masă și noptiera de la marginea patului, aprind lampa, sting lampa. Aprind. Sting. Aprind. Sting. Sunetul pe care îl face întrerupătorul mă mai liniștește. Portretul neterminat al lui Hilbert se holbează la mine. [...]

Închid ochii. Văd fețe. Fețele celorlalți. Ale noastre. Suntem noi. Pete, Ruth, Hilbert. Le văd de aproape, fiecare chip în parte, buzele și dinții, mușcând, mestecând, înghițind, mâncând. Pete, Ruth, Hilbert. Pete cu vioara lui. Ruth conjugând verbe în franceză. Hilbert aplecat asupra hârtiei milimetrice, cu creionul în mână.

Pete, Ruth, Hilbert. Hidos de bătrâni. Grotești. E respingător să fii așa de bătrân. De tot disprețul. Toți patru, mișcându‑ne în cerc, pentru propria siguranță.

Afară, dincolo de fereastră, e beznă. De cât timp stau aici, cocoțată pe masă? Mă dor labele picioarelor. Ridic o mână și o întind cât pot. Ating becul cu vârful arătătorului. Scot un țipăt, îl trag imediat înapoi și sunt cât pe ce să cad. [...]

Sunt în camera mea. Nu‑mi vine să mă bag în pat. Să fi fost în urmă cu doar două zile când l‑am văzut pe Jack în bucătărie și când mi‑a fost așa de rău? Mă uit la fotografia cu fostul partener de pe comodă. E îndreptată cu fața spre fereastră. N‑am vrut să‑l simt că mă privește.

Dintr‑odată, un gust metalic îmi inundă gura. Mă uit în jos și văd că mi‑am mușcat unghia de la degetul mare. O scot din gură. Unghiile îmi sunt foarte lungi. La ambele mâini. Vârfurile mi se îndoaie peste degete. Cum e posibil să crească așa de repede? Abia le‑am tăiat pentru... petrecere. Când e petrecerea? [...]

Mă trezesc tușind, întorcându‑mă de pe o parte pe alta, cu cearșaful mototolit lângă mine. Încercând să‑mi recapăt suflul. În beznă, îmi simt brațele, stomacul, fața la locul lor. Nu mai sunt fungi, doar un coș mic pe partea din spate a brațului.

Am rar coșmaruri. A fost așa de real! M‑a ajutat Jack să mă culc? Sau asta s‑a întâmplat noaptea trecută? Închid ochii. Mă concentrez, dar oricât de tare mă străduiesc, nu‑mi aduc aminte când m‑am culcat. Ce mi se întâmplă?

Mă ridic în capul oaselor, transpirată, răvășită. Nu disting nimic. E prea întuneric în jur. Cât o fi ceasul? Apăsarea din piept sporește, ca și cum o mână invizibilă m-ar ține imobilizată. O simt și în stomac, apoi în plămâni. Îmi încetinesc ritmul respirației numărând până la zece. Număr până la douăzeci. Până la treizeci. Pulsul îmi încetinește, revine la normal.

În acel moment o văd. E Ruth. Stă în picioare într‑un colț, în penumbră și mă privește amenințător. Își ține o mână la frunte, așa cum mi‑o țin eu. Îmi poartă cardiganul. [...]

Mă strecor înapoi în pat și trag perna peste cap. Stau nemișcată sub plapumă. Aud pași pe hol. Se deschid uși, se închid. Aud un robinet deschis. Oameni vorbind. Râzând, plângând. Ambele. De ce e toată lumea trează tocmai acum?

Nu pot să adorm. Cât am dormit înainte să mă trezească Ruth? Tot nu‑mi aduc aminte când m‑am culcat. Mă întorc pe o parte. Pur și simplu, nu am stare. Trebuie să mă mișc. Îmi pun papucii și mă furișez spre ușă. Dau scaunul deoparte cât de încet pot și deschid ușa.

O pauză mare după fiecare pas. Am impresia că trec minute bune. Sunt nesigură pe picioarele mele și nu vreau să mă audă careva. [...]

Am fost vreodată acolo? Ar trebui să cobor? Nu vreau. Nu vreau să văd ce e jos. Dar dacă vreau să înțeleg casa asta și ce ni se întâmplă, trebuie. Trebuie să văd cu ochii mei.

Mă țin cu îndârjire de balustradă și cobor, pășind pe fiecare treaptă cu ambele picioare, pe rând. Aud un zgomot înfundat și mă opresc pe ultima treaptă. Se aude din nou. Seamănă cu un mârâit. Mă iau după el, după sunet, deși mi‑e frică. Intru în prima cameră pe care o văd, nu e aproape deloc lumină, iar atâta câtă este nu‑mi dau seama de unde vine. [...]

Îl țin în brațe și simt cum mă bate ușurel pe spate.
- Conjectura lui Goldbach... Mi‑o amintesc, în sfârșit, spune el când mă ridic, gata de plecare. Și vreau neapărat să ți‑o spun. E importantă. Pentru fiecare număr par n mai mare decât doi, există două numere prime, p 1 și p 2, astfel încât p 1 + p 2 = n... Cifre și litere, observi? Avem nevoie și de unele, și de altele, Penny.

Îl sărut cu blândețe pe frunte. Îi simt pielea subțire sub buze.

Îmi las fruntea să se odihnească pe a lui.
- Nu mai trebuie să‑ți amintești asta niciodată, îi spun. Ai terminat tot ce trebuia să faci.
- Întotdeauna mi‑a plăcut forma obrajilor tăi.

Cât de grijuliu pot, îmi frec obrazul de al lui. Îi simt barba nerasă de câteva zile, în răspăr. Apoi mă desprind, mă întorc și mă îndepărtez de el. [...]

Ridic privirea. N‑am pus mâna pe ferestre niciodată. Nu le‑am atins niciodată. Trec de obstacole, canapeaua, măsuțele laterale, ghivece cu plante. Ajung în dreptul ferestrelor masive. În fața lor, dimensiunile par și mai mari decât îmi închipuiam. Mai înalte, mai largi. N‑am fost niciodată așa de aproape de ele. Mă simt mai mică. Afară pare frig. Sunt atâția copaci... Nu putem vedea decât o parte mică din pădure. O fracțiune.

O licărire îmi atrage privirea, e undeva lângă partea de jos a ferestrei. Mă aplec. O zonă în care fereastra e mai strălucitoare. O ating. Nu se simte cum m‑aș fi așteptat. E mai moale. Împing cu degetul în ea... Cedează. Se mișcă ușor. E elastică.