Ficţiunea după 11 septembrie

Imediat după 11 septembrie 2001, mulţi martori ai atacurilor teroriste le-au comparat cu un film de Hollywood. Doar într-un studio cu efecte speciale s-ar fi putut imagina imposibilul. Filmarea şi redifuzarea continuă a imaginilor atacului de către televiziuni au contribuit la senzaţia de ireal - asemenea scene sînt cinematografie, nu ştiri. Noua realitate a forţat astfel ficţiunea să îşi redefinească unele motive recurente. Filmele cu terorişti riscau să îndepărteze publicul, unele pelicule montate în acea perioadă au eliminat secvenţele care aveau World Trade Center în fundal, iar romanele despre terorişti aveau să fie scrise altfel. Şi pe lîngă problemele estetice, a rămas cea etică: cînd nu va fi "prea devreme" pentru filmele şi cărţile despre atentate?

Pentru cîntece şi poezii (împrăştiate prin New York, scrise de necunoscuţi şi lăsate printre anunţurile despre cei dispăruţi), nu s-a pus problema de "prea devreme". Cu filmele şi proza lucrurile stau altfel. Exemplele preferate ale celor ce vor să arate cît trebuie să treacă între o catastrofă şi transformarea ei într-un text remarcabil sînt Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque (11 ani după primul război mondial), Catch-22 de Joseph Heller (16 ani după al doilea război) sau The Things They Carried de Tim O'Brien (20 de ani după războiul din Vietnam).

Frederic Beigbeder, unul dintre primii autori care a publicat un roman despre atentate, Windows on the World, explică impasul prozatorului post-11 septembrie: "După 11 septembrie nu numai că realitatea a depăşit ficţiunea, o şi distruge. E imposibil şi să scrii despre acest subiect, dar şi să scrii despre orice altceva. Nimic altceva nu ne mai atinge". Pînă şi Beigbeder nonconformistul pare să îşi fi pierdut din sarcasm în romanul din 2003 despre ultimele ore petrecute de un tată şi fiii săi în restaurantul de la ultimul etaj al World Trade Center. Scriitorii americani încearcă registre variate, de la irealitatea romanului colaj al lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close - povestea unui băiat de 11 ani care şi-a pierdut tatăl în atentate şi care încearcă să găsească uşa ce poate fi descuiată cu o cheie misterioasă a tatălui -, la cinismul lui Ken Kalfus în A Disorder Peculiar to the Country, unde atacurile devin o metaforă a dezastrului trăit de un cuplu pe cale să se despartă. Într-un interviu la NPR, Kalfus a explicat că romanul său satiric este la fel de necesar precum versiunile eroice sau romanţate ale zilei de 11 septembrie.

Pentru a înţelege realitatea de atunci este nevoie şi de poveştile mici, personale, cu ironiile lor. Un efect asemănător are şi o fotografie de Thomas Hoepker, nepublicată vreme de patru ani, a unui grup de prieteni în Brooklyn, discutînd aparent normal pe 11 septembrie în timp ce peste pod se vede fumul din turnuri. Imaginea, atît de diferită de fotografiile clasice ale acelei zile, aminteşte că tragedia de la 11 septembrie nu a însemnat doar acţiuni eroice, ci şi ruperea de vechea realitate, un proces încet şi personal, nu doar politic.


"Acest film (nu) este bazat pe fapte reale"

Filmele recente despre 11 septembrie contribuie la crearea portretelor de eroi americani, fie ei pasagerii avionului prăbuşit în Pennsylvania (United 93), fie pompierii care au ajutat oamenii din turnuri (World Trade Center). Ambele filme au fost primite destul de bine şi de critici, şi de public, în ciuda aversiunii iniţiale. După provocarea lui Michael Moore în Fahrenheit 9/11, aceste două pelicule rămîn într-o zonă mai sigură, alături de personajele pozitive ale tragediei. Rămîne de văzut însă dacă şi cum se pot face filme despre teroriştii implicaţi, urmînd calea deschisă de Paradise Now al lui Hany Abu-Assad sau Münich al lui Steven Spielberg. (De altfel, acesta din urmă a sugerat conexiunea cu 11 septembrie la final, lăsîndu-l pe fostul agent secret israelian într-un New York încă dominat de World Trade Center. Cele două turnuri au fost inserate în fundal la montaj.) Cel mai recent roman al lui John Updike, Terrorist, este o astfel de încercare de a descrie perspectiva celuilalt, a personajului negativ prin excelenţă, în acest caz un tînăr musulman radical crescut în Statele Unite, nu unul dintre teroriştii de la 11 septembrie. Textul lui Updike poate fi un prim pas în redefinirea raportului dintre scriitori şi terorişti, ambele categorii fiind definite de Benjamin Kunkel drept "adversari în încercarea de a crea sens în spaţiul public".

Pe 10 şi 11 septembrie anul acesta, canalul de televiziune ABC a difuzat The Path to 9/11, o "docudramă" în două părţi care s-a vrut o "dramatizare" a raportului comisiei de la 11 septembrie. Miniserialul a fost contestat mai ales de democraţi înainte de difuzare, acuzînd canalul de distorsionarea acţiunilor administraţiei Clinton din perioada de dinainte de atentate. În urma protestelor la care s-au alăturat şi cîţiva republicani, ABC a reeditat unele scene controversate şi a adăugat un anunţ, difuzat de cîteva ori în timpul filmului, care accentua "ficţionalizarea" realităţii de către producători, bazîndu-se totuşi pe rapoarte şi memorii reale. Chiar şi după aceste schimbări, "docudrama" rămîne problematică tocmai pentru că s-a situat între ficţiune şi realitate, cînd cele două se află în continuare într-o relaţie ambiguă, asemănătoare unei panglici Mobius. Ironic, transmisiunea The Path to 9/11 a fost întreruptă de discursul oficial al preşedintelui Bush de 11 septembrie, pe care unii democraţi l-au considerat plin de ficţiuni specifice acestei administraţii.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, septembrie 2006)