O amintire cu Ceauşescu

Stîrnit de excelentul roman al lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă!, mi-am adus aminte, zilele trecute, de un episod din timpul liceului care fusese acoperit de alte amintiri, mai luminoase. Era într-o dimineaţă rece de toamnă, la o oră cînd soarele se întorsese şi dormea pe partea ailaltă. Se anunţa o zi mohorîtă. Nu vedeai la zece metri în faţă şi ceea ce zăreai împrejur nu-ţi făcea, oricum, nici o plăcere. Mergeam, înfofolit şi cald încă de somn, către liceul MF3 unde învăţam. Dar nu către orele de clasă mă tîram, de această dată, ci spre o întrunire "civică". Cu toată clasa şi cu tot liceul, urma să merg la un miting spontan. Ceauşescu vizita nu ştiu ce uzină, iar noi trebuia să-l aşteptăm pe marginea unui bulevard pentru a scanda urale entuziaste şi a agita pancarte.

Mie îmi revenise un tablou cu Leana, frumoasă şi distinsă ca-ntotdeauna. Stilizarea babei sinistre atinsese în acel portret o culme a eficienţei artistic-ideologice; aşa cum în toate tablourile lui Ceauşescu un geniu al aranjamentului îl făcea, invariabil, frumos, nobil şi mîndru. Într-o ureche, dar neînfricat.

Ne-am încolonat şi am pornit, cu pancartele în spinare, către obiectivul nostru bulevardier. Am început să ne dezmorţim şi să facem chiar bancuri (la 15 ani, rîsul vine repede, cu şi fără motiv), iar cînd soarele, totuşi, a răsărit, ne-am zis cu toţii că avem pînă la urmă o zi pe cinste. Ne-am ales cu nişte tablouri penibile, dar am scăpat de nişte ore. Tîrgul era fair.

Ajunşi la destinaţie, am fost grupaţi de nişte inşi cu mutre tipice de securişti; şi ni s-au dat indicaţii pe cît de simple, pe atît de preţioase. La un semn, urma să scandăm o lozincă ("Ceauşescu şi poporul!") şi să înălţăm pancartele. Am făcut cîteva repetiţii, factorii responsabili s-au declarat mulţumiţi şi s-au cărat, astfel că ne-am putut continua partidele de bancuri şi tachinările reciproce cu colegele. Eu stăteam chiar în faţă, astfel că mereu trebuia să fac o semi-întoarcere ca să aud poantele din spate. Faţă de cozile înfiorătoare la lapte unde te vedeai împins, călcat, apostrofat în fiece minut, aici era chiar bine.

Deodată, aerul a început să vibreze şi instantaneu ni s-au alăturat responsabilii. Timpul s-a oprit, după care a început să curgă foarte repede. La zece metri în faţa mea a apărut, ca din pămînt, Ceauşescu. El. Îl priveam, ţinîndu-i sus consoarta, şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Acesta e Conducătorul? Priveam un omuleţ cu figură ştearsă, cu pete pe obraji, cu ochii obosiţi de propria putere. O tovarăşă a venit să-i ofere un buchet de flori. M-a frapat - de ţin minte şi azi - urarea pe care i-a făcut-o. Nu i-a spus nici "Ceauşescu şi poporul!", nici "Ceauşescu - P.C.R.!" (eternele lozinci de la Congrese), ci: "Să ne trăiţi, domnule Preşedinte, să fiţi sănătos! Vă iubim".

Acum, sigur că-l iubeau milioane de români... Dar de unde şi pînă unde "Să fiţi sănătos"? Adică - m-a fulgerat atunci o bucurie sălbatică - Ceauşescu ar putea fi bolnav? E o vorbă proastă sau e ceva adevărat în toată mascarada?

După un minut, totul s-a terminat. Ceauşescu a plecat, iar noi ne-am părăsit avanpostul şi am făcut cale întoarsă. Aproape de MF3, trecătorii începuseră să facă ironii pe seama noastră. M-am înţeles cu un coleg şi am pus-o pe frumoasa mea Elena cu faţa către mîndrul lui Nicolae, astfel încît nimeni să nu mai vadă nimic.

Era în 1989. La sfîrşitul anului, cei doi aveau să fie împuşcaţi. Securitatea "trecuse" de partea poporului.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, aprilie 2007)