Deschid ochii. E încă noapte. Încep să se audă tramvaiele, începe ziua cu greu. Mă ridic, altă zi, aceeași povară. Jobul ăsta mă seacă de puteri. Pun de cafea, mângâi pisica. E frig în casă. Mă îmbrac și plec. Deschid ochii. Se aud tramvaiele. Mi-e frig. Pisica miorlăie. Pun de cafea, mă îmbrac și plec. Deschid ochii. Iar trebuie să plec. Deschid ochii. E liniște. Soarele bate în geam, pisica toarce lângă mine. E cald în casă. Mirosul de cafea mă înconjoară. Zâmbesc și adorm.
Elena Mihaela Hristodorescu
Doi Dumnezei avea Magdalena în viața asta. Unul era sus, în cer, grijind totdeauna de alte lucruri, de alți oameni. Celălalt era bărbatu-său, Gheorghe. Îi auzi vocea aspră: Dumnezeii tăi de muiere puturoasă, să nu vin eu acuma la tine. Se uită speriată spre casă. Bărbatul dormea pe prispă cu pumnii încleștați. Privi leșul cârtiței și ochii i se aprinseră de o înțelegere amestecată cu nebunia. Să nu ucizi, șopti. Își îndreptă trupul schilodit de lovituri, apucă sapa și porni hotărâtă spre casă.
Camil Popescu
E un ger de crapă pietrele, nici n-am făcut bine ochi și lumea s-a strâns afară, mă așteaptă să scot capul din vizuină ca să le meargă lor bine. Anul trecut am tras o lună de o răceală de-am crezut c-o mierlesc. Noroc cu Getuța, a ridicat săraca cinci mușuroaie în jurul meu, să-mi fie cald. Cine dracu iese afară pe vremea asta, frățioare. Uite-i cum așteaptă ca tembelii în loc să-și vadă de treabă. Ia să-mi trag eu blana în jos să le-o arăt, să sară în sus de bucurie. Ia, mă, uitați-vă. A venit primăvara.
