Orice naș își are nașul. Și cârtița de la secretariat. Pe mine. După ce și-a pus poalele-n cap și l-a zăpăcit pe Crăiescu, managerul, om însurat cu doi copii, ne-a luat la rând pe fiecare și a executat niște săpături de mare clasă, încât orice ușă se deschide exclusiv cu acordul ei. Că e și năroadă, e clar, dovadă că mi-a trasat tocmai mie sarcina să organizez la un local de fițe ziua ei. O să i-o coc cu mare artă. I-am pregătit o mare surpriză, dâcoasa Olivia, fosta mea colegă de liceu și nevasta șefului. Și vine.
Alex Caragian
O văzu la capătul întunecat al culoarului cu pereți de lemn și știa deja ce urma să-i zică, căci îi zicea aceleași lucruri ce nu-l plictiseau, dar îi plăcea să-i asculte vocea cu miros de liniște, chiar și fără să audă sensul cuvintelor, iar în alt colț al minții sale și ea îl privea la rându-i și îl aștepta să se apropie ca să poată să înceapă să-i spună ce avea de spus ca de fiecare dată când îi vorbea cu cuvinte asemănătoare la revederile de la capătul culoarului cu pereți din lemn întunecat.
Gheorghiță Mircea
Ivan Ivanovici se trezi foarte de dimineață. Avea o greață care îl deranja de ceva timp. Vodca și țigara își zise, dar se răzgândi. Nu se poate, beau și fumez de o viață. O împinse cu piciorul pe Natașa Suskracinskaia care se răsturnă peste marginea patului pe podea cu bucile pline și albe dezvelite, mormăi ceva și sforăi în continuare. Ivan se îmbracă cu gândul la Donul liniștit și la o Natașe subțire cu păr bălai. Goli sticla și urcând în stradă o luă spre Capitoliu. Semnă, își luă uniforma și începu curățenia.
