Televizorul urla în neștire. Din bucătărie se auzeau vase trântite, sparte, cioburi. Urlau ambii deodată. Se ascundea în camera ei, sub plapumă, între multele file vechi, în care evada plângând mut. Să fie liniște, să nu mai vadă, să nu mai audă nimic. Și pe nimeni. Atât de multe file citite. Atât de multe cărți și gânduri nespuse, încât trebuiau scrise. Să ajungă la toți. Și să plece de-acolo. O autoare celebră. În mâna-i tremurândă a luat condeiul. Să scrie. Despre ultima lovitură. Când n-a mai vrut să se apere.
Andrei Alexandru Mitică
Era minutul 51 când începuse să simtă durerea, dar nu voia să iasă de pe teren. În calitate de căpitan se simțea responsabil să-și conducă echipa până în finală. Cu ligamentul varză a reușit să ducă meciul la capăt. Medicul i-a spus că nu poate juca finala, risca să nu mai meargă niciodată. O să joc oricum, i-a răspuns. De ce vrei să riști tot doar pentru un singur meci? E ca și cum m-aș întoarce-n Colosseum. De două mii de ani suntem aceiași gladiatori, doar că purtăm alte nume.
Ruxandra Comșa
Femeia răsturnă mămăliga, scoase sarmalele din cuptor și răzui brânza. Tăie calupul de unt și destupă vadra de țuică. Când fu gata, ieși în tindă și făcu mâna streașină. Pe Podul Înalt ardeau focuri și urletele erau în toi. Iar întârzie la masă băietul cela, bombăni ea. Că i-am zis, scoal' mai de noapte, Ștefăniță, să te găsească răsăritu-n treabă. El nu, las' mai pe ziuă că-i moină, se nămolește terenul și-i prind cu șalvarii-n vine. Să vezi ce te scutur, de n-ai biruință. Nu capeți mâncare fără a mea voință.
