Hasta la victoria siempre

Atunci când am iubit un artist, fie el scriitor, pictor ori compozitor, n-am fost niciodată în stare să văd dincolo de "personalitatea lui poetică". Nu m-a interesat niciodată că Tolstoi era un afemeiat şi jumătate, că Dali ar fi făcut aproape orice pentru bani, că Eminescu a murit de sifilis, că lui Hans Christian Andresen îi plăceau băieţii tineri ori că Sartre era comunist, le fel ca şi Che Guevara. Am considerat mereu că omul din spatele operei nu există. Şi am încercat să-i induc acest soi particular de toleranţă şi copilului meu.

Va pot spune că băieţelul meu, Matei, l-a îndrăgit pe «Il Comandante» încă din vremurile când era rezident în burtica mea - îmi amintesc că mă lovea ritmic cu picioruşele de fiecare dată când îi puneam «Hasta la victoria siempre". Iar "Povestitorul Andersen" e scriitorul lui de suflet, cu toate că i-am spus despre el lucruri pe care alţii nici măcar nu le-au recunoscut încă oficial.
- Mami, toţi scriitori sunt nişte bandiţi?
- Nu chiar.
- Care sunt cei mai mulţi, cei corecţi sau prăpădiţii?
- Nu ştiu, Matei, n-am făcut niciodată o statistică.
- Dar cei care fac prostii sunt mai talentaţi, nu?
- Nu. Mami îţi spune doar că atunci când un artist greşeşte, i se iartă mai uşor păcatele decât unui muritor de rând.
- Şi eu vreau să mă fac scriitor când voi fi mare!
- De ce?
- Vreau să fiu iubit, indiferent dacă sunt cuminte sau nu.
- Nu e un plan bun, să ştii. În primul rând pentru că mulţi oameni nu gândesc ca mine, deci s-ar putea să o sfârşeşti foarte prost. Şi în al doilea rând pentru că între un scriitor şi un pirat există totuşi o mare diferenţă.
- Care?
- Un pirat fură din plăcere, pe când celălalt amărât scrie din durere.

Îl surprind că mă priveşte îngrijorat.
- Îl doare când scrie?
- Nu, dar îl doare dacă n-o mai face. Piratul se poate opri oricând din «activitate», ca să trăiască din comorile pe care le-a furat până atunci, un artist nu e în stare să se oprească niciodată. Pur şi simplu nu poate trăi fără să scrie, să picteze, să compună.
- E bolnav?
- Se poate spune şi asta.
- Bine, atunci nu mă mai fac scriitor. Eu mă simt destul de bine.
- Mă bucur să aud asta. "Te poţi face critic literar", gândesc după, fără s-o spun însă cu voce tare.

Nu de alta, dar am rezistat întotdeauna tentaţiei de a-l transforma pe Matei într-un recipient pentru toate amărăciunile noastre.

O vreme nu-mi mai spune nimic, aşa că mă gândesc că a abandonat măreţele planuri de viitor. Se joacă în tihnă cu basculantele. Deodată însă îl văd cum coace...
- Nenea care a scris Apolodor era un scriitor bun?
- Da.
- A făcut prostii?
- Nu prea, deşi a trăit într-o vreme în care toţi ceilalţi făceau cu nemiluita.

Văd cum lucrurile încep să se amestece în căpşorul lui. Mă priveşte încruntat, necruţător.
- De ce n-a făcut? Dacă era chiar aşa de talentat, oricum l-ar fi iertat cu toţii.
- N-a făcut pentru că era un tip integru. Se întâmplă ca un om talentat să fie şi cinstit. Ţi-a explicat mami, nu există reguli.
- Înseamnă că pe el l-au iubit toţi.
- Din păcate nu l-au iubit prea mulţi şi cu siguranţă nu i-au ridicat statuie cât a trăit, dar asta nu are nicio importanţă. Tot ce contează e că noi citim Apolodor astăzi şi ne distrăm de minune. Numai asta contează, Matei, ce rămâne în urma unui asemenea om.
- Un pinguin?

Mă gândesc la poemele lui Naum, la Ceasornicăria Taus, la Zenobia, la Insula lui atât de rar vizitată azi... Mă uit la Matei. Aşteaptă un răspuns.
- Da, dar ce pinguin!

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.