Biluţă

"Se întâmplă ceva ciudat cu părinţii ăştia. Chiar şi când propriul copil se dovedeşte a fi cea mai mare pacoste din lume, ei tot cred că e o minune". Aşa îşi începe Roald Dahl celebrul său roman Matilda, iar eu nu numai că îi dau dreptate, dar chiar îmi permit să-l citez în deschiderea acestei povestiri.

Matei nu poate fi comparat cu simpatica Matilda decât la capitolul intelect, în privinţa cuminţeniei situîndu-se undeva la polul opus, iar noi, ca familie, îmi place să cred că nu avem nimic în comun cu familia micii eroine a lui Dahl. Cu toate acestea, oricât m-am căznit, n-am reuşit să rezist tentaţiei de a folosi acea frază de deschidere, pentru un motiv simplu: se apropie cel mai mult de ce simt acum pentru băiatul meu.

Ei bine, Matei nu e chiar cea mai mare pacoste din lume, dar cu siguranţă e un terminator, un copil teribil. Ştiu că mama susţine că şi eu am fost unul, dar acum, când situaţia pare încet-încet să mă copleşească, vă pot declara cu mâna pe inimă că nu e deloc nostim.

E de-a dreptul epuizant să-l urmăreşti cu sufletul la gură cum sare întruna, cum alergă neîncetat ori cum adoarme pălăvrăgind şi se trezeşte într-o dispoziţie la fel de vorbăreaţă. Iar în privinţa accidentelor de tot soiul, ce să mai vorbim? Nici nu ştiu de unde să încep...

Cei care sunt la curent cu ultimele noastre peripeţii, ştiu că de vreo lună şi mai bine ne-am făcut abonament la Spitalul de Urgenţă "Grigore Alexandrescu" din Capitală, lăudaţi fie-i fondatorii şi specialiştii. Până acum am vizitat secţiile: de ortopedie, având la activ vreo două luxaţii de cot şi una de umăr, de chirurgie, Matei fiind suspect de apendicită, pediatrie pentru o aşa-zisă salmonelloză şi chirurgie plastică şi reparatorie, pentru o sutură la nivelul bărbiei...

Dar lucrurile sunt departe a de se fi oprit aici. "Grigore Alexandrescu" e un spital mare... Când spun asta mă gândesc la ultimul incident, cel de duminica trecută.

- Mami, am înghiţit o bilă.
- Am obosit Matei, te rog eu mult nu mai glumi, că nu mai am putere nici să râd, nici să plâng.
- Nu trebuie să te îngrijorezi, e doar o amărâtă de biluţă de magnet. Nu are colţuri tăioase. Cum a intrat, aşa iese!

Cred că nu mai are rost să vă spun că de-abia atunci am început să mă îngrijorez. De fapt, am intrat în panică în toată regula mai ales când mi-a arătat una dintre biluţele surori, din acelaşi set cu înghiţita.

În scurt timp ajungem din nou la urgenţă, la "prietenii" noştri de care pomeneam adineauri. Acolo lume multă, plin de feţe triste şi de copii cu necazuri, ca de obicei. Culmea e că după consultaţie, atât diagnosticul, cât şi tratamentul indicat seamănă cu ale micului doctor Matei.
- Nu vă îngrijoraţi, e rotundă, o va elimina repede.

Ni se recomandă un regim alimentar cu multe fibre - salată, fructe, cereale şi multe lichide, dar fără purgative. După care suntem expediaţi frumuşel acasă.

Mai are sens să vă povestesc cum i-am urmărit scaun de scaun, împungându-l cu scobitoarea, să văd dacă dau sau nu de biluţă?
- Termină, mami! E dez-gus-tă-tor!

De aceea voi sări peste partea asta. Mai ales că împricinatul susţine sus şi tare că "a eliminat-o" deja. Unde anume? Şi când? Dumnezeu ştie. Oricum, pentru a fi siguri că nu s-a oprit pe drum, noi ne pregătim de o nouă vizită la spital. Doar serviciul de Radiologie nu l-am vizitat încă, nu-i aşa?

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.