Dor de Buni

Vacanţa de vară se apropie cu paşi repezi şi, odată cu ea, vine şi dorul de ducă: de munte, de mare, dar mai ales de bunici. Totul pare să te îmbie la acel "dolce far niente", după care tânjim pe tot parcursul anului. Şi atunci de ce ne-am mai mira de vria în care intră cei mici, când adulmecă mirosul vacanţei?
- Mami, când mergem la Buni?
- Mă întrebi asta de un an de zile, pui. Ţi-am mai spus, la vară...
- Când vine vara?
- Mai e puţin. În luna iulie eşti acolo.
- Când vine luna asta?
- După serbarea de sfârşit de an.
- Of, nu mai vreau la grădi, m-am săturat. Mi-a ajuns, nu mai vreau să aud de regulile lor, de educatoare, de mâncarea aia scârboasă. Beh!
- Parcă era gustoasă? mă interesez şi eu, mai mult ca să mă aflu-n treabă.
- Nu se compară cu mâncarea de la Târgu-Mureş!
- Lasă, lasă. Nu încerca să mă duci, că tot nu ajungi mai repede acolo. Mami nu poate să te ducă mai repede de iulie acolo. Şi, ca să fiu sinceră, nici nu-mi prea vine să te las în anul asta.
- Nu? De ce?...

Vara trecută îmi trece pe dinaintea ochilor şi odată cu ea şi prima noastră tentativă de a-l lăsa pe Matei în grija cuiva autorizat, dar fără noi prin preajmă.

Ce oroare, ce coşmar! Nu-mi amintesc să fi trăit nişte luni mai triste de când mama m-a făcut.
- Păi, mi-a fost tare dor de tine atunci...

Matei tace, mă priveşte uşor nemulţumit.
- Mami a plâns mult că nu erai lângă ea. Ştiu că tu te-ai simţit bine, dar...
- Nu ştii nimic! Cum să mă simt bine când strigam mereu că "mi-e dor de mami" sau chiar şi "de tati". Dar asta e, trebuie să înveţi să te stăpâneşti, îmi mai spune cu un aer mucalit.
- Da, ştiu.
- Nu le poţi avea pe toate. Mie, de exemplu, mi-ar fi plăcut să fim cu toţii acolo, dar am înţeles că nu se poate şi v-am lăsat să lucraţi.

Îi mulţumesc, deşi nu credeam să ajung vreodată să fiu recunoscătoare cuiva pentru că mă îmi dă voie să muncesc. Apoi încerc să închei într-o notă optimistă.
- Bine, dar dacă nu te-ai fi distrat, n-ai fi aşteptat atât de mult să te întorci acolo, nu? Recunoaşte!
- Da, a fost interesant. Aveam de toate: jucării, maşinuţă cu baterii, coş de baschet, curte cu piscină, doi prieteni francezi (Oscar şi Hector), o pisică (Misha), pe Buni şi pe Bunu...
- Vezi, a fost amuzant, te-ai simţit totuşi bine.
- Da, dar e foarte greu. Când stau cu voi îmi e dor de ei şi când stau cu ei îmi e dor de voi. Nicicum nu e bine, de fapt.
- Uite cum facem de vara asta: stăm mai puţin, dar mergem cu toţii. Mulţumit?

Îl văd cum se înseninează şi cum începe să-şi facă bagajul. Îndeasă de-a valma jucării, hăinuţe, lopăţele de nisip şi creme de plajă, cu o frenezie greu de redat în cuvinte. Îl privesc cu tristeţe şi mă gândesc ce copil fericit am fost eu. Aveam bunicii din partea mamei la o aruncătură de băţ, pe o stradă alăturată, iar bunica din partea tatălui stătea la noi şase luni pe an, în perioada friguroasă. Altfel spus, bunicii au fost lângă mine de fiecare dată când am avut nevoie. Cum rămâne însă cu Matei? Tot ce îi pot oferi se rezumă la vacanţe?

Asta e. Astea sunt. Rare, scurte, dar sper că de neuitat!

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.