Reţeaua Andi

- Ce faci Matei aici?
- Şşşş! Spionez...
- De câte ori ţi-am spus că n-ai voie să te uiţi pe gaura cheii?
- Dar nu e nimeni înăuntru, mă anunţă, uşor dezamăgit.
- Gestul contează. Oricum, ce făceai acolo?
- Mă antrenam.
- Pentru?...
- Ca să devin spion. Trebuie să ştii foarte multe lucruri ca să fii spion.
- Nu, zău.
- Cel mai important lucru e să fii cu ochii pe educatoare. Oriunde s-ar afla. Şi când nu sunt atente, ţuşti!
- Ţuşti, ce?
- Nimic...
- Aha.
- Dacă am să fiu suficient de bun, pot deveni spionul lui Andi. Pe lângă, Marius, Dan, Tibi, Filip şi Theo. Andi ne-a spus că vrea să-şi facă o reţea...
- Şi pentru ce aveţi voi nevoie de o "reţea de spionaj"?

Nu-mi răspunde, dar începe să râdă pe înfundate, aşa cum face el când e pus pe şotii. Nu insist, dar încep să-l urmăresc, să trag cu ochiul la jocul lui. Aşa după cum mă aşteptam, la un moment dat începe să vorbească singur:
- S-a zis cu serbarea... Brrr! Lasă că văd ei, căpitane...

Îmi dreg glasul în spatele lui. Se întoarce.
- Despre ce serbare era vorba? Nu cumva despre cea de sfârşit de an?
- Nu...
- Sigur nu vorbeai de serbarea de mâine?
- N-am voie să spun nimic.
- Cine nu-ţi dă voie?
- Căpitanul...

Cunoscând marfa, nu mai stau pe gânduri şi avertizez educatoarele (şi aşa stresate de marele eveniment ce va să vină!). Le explic ce le paşte. Aflu că şi mama lui Andi sunase de vreo jumătate de oră, din acelaşi motiv: să le roage să supravegheze "spionii", pentru că "reţeaua lui Andi" cocea ceva pentru serbarea de a doua zi.

Dintr-odată simt că de fapt eu nu-mi doresc să ajung la serbarea cu pricina. Chiar, ce să fac acolo? Mai bine mergem cu toţii la un film, că în parc ar fi inuman de cald.

A doua zi însă ne aliniem şi ne îndreptăm totuşi spre obiectiv: Teatrul Ion Creangă, locul de desfăşurare al ostilităţilor.

La teatru, sala plină ochi de părinţi gătiţi şi emoţionaţi. Peste tot mişună în voie micuţi în costume de carnaval şi educatoare care nu se mai văd de atâtea buchete de flori. Matei al meu era "Piticul-Barbă-Cot, cu barba lungă de tot / Piticul cel vestit, în pădure renumit". Culmea era că n-aveam emoţii pentru că nu ar şti textul: l-am repetat doar o dată şi l-a învăţat fără niciun efort. Dar ce pregătise spionul Matei, alături de trupa de şoc, îmi dădea nişte dureri de stomac cumplite.

Aşa că tot ce ne rămânea de făcut nouă, aparţinătorilor, era să stăm cu ochii pe suspect...

Din fericire, nu aşteptăm mult şi "grupa Elfilor", a lui adică, deschide serbarea. Copiii cântă frumos, îşi spun rolul, Matei avansează spre microfon şi îşi recită poezia impecabil, fără niciun ajutor din partea educatoarelor - distribuite la distanţe egale, pentru supravegherea eficientă a "nihiliştilor".

După ce îşi termină de spus textul, răsuflăm uşuraţi. Gata, a ieşit perfect, totul e în bună regulă, serbarea e un succes. Educatoarele se felicită din priviri, toată lumea pare mulţumită.

Când, deodată, şeful reţelei, împreună cu Matei, ţâşnesc spre microfoane şi încep să improvizeze.

Andi, care fusese până atunci ţinta atenţiei educatoarelor, e anihilat primul. Cu toate astea cântă melodii doar de el ştiute, în timp ce e imobilizat. Matei însă scapă la microfon şi ne spune tare, cu o dicţie desăvârşită, tot ceea ce, probabil fusese cenzurat până atunci.

"Ble, ble, ble!" sau "Uuu, du-du-du" şi alte câteva asemenea. Noi înţepenim. Pe moment nu-mi dau seama dacă reprezentaţia finală a fost la fel de supărătoare şi pentru restul adunării, dar a doua zi adun şi celelalte piese din puzzle: cel puţin alte trei cupluri de părinţi de spioni "marca Andi" au îngheţat în acelaşi timp cu noi.

Pe drum îi facem morală, îl pedepsim (nu mai are voie la desene animate), în scurt timp însă ne calmăm şi analizăm situaţia la rece. Îl întrebăm ce l-a apucat, dacă acesta era planul spionilor. Mărturiseşte că da, vroiau să "anime puţin serbarea, s-o facă mai dixtractivă".

Epilog: Învăţămintele pe care le-am tras de aici n-au fost multe, dar probabil ne vor urmări o vreme. Când copilul spune că vrea în vacanţă, trebuie aerisit, că altfel se strică. Şi îl primim spre întrebuinţare fără bon de garanţie! Prieteniile trebuie supravegheate atent încă din fragedă pruncie. Nu de alta, dar un copil credul şi mereu dornic de afecţiune poate plăti mereu oalele sparte pentru "creierele din umbră". Şi, nu în ultimul rând, n-am crezut niciodată în bătaie ca metodă didactică, dar poate că o pedeapsă de genul: "nu mai vorbim cu tine", n-ar strica într-o asemenea situaţie. Oricât de mult ne-a durut sufletul, noi am aplicat pedeapsa tăcerii (vreo câteva ore) şi a funcţionat. Cel puţin aşa ne place să credem...

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.