Prima dată l-a strecurat între filele dosarului. I l-am dat înapoi fără un cuvânt. La următoarea întâlnire, îl ținea cu două degete. A încercat să se apropie de mine cu un gest de arlechin pe care nu l-am anticipat. M-am retras în ultimul moment. Mă simțeam ca într-un film cu proști. Acum stă în fața mea, pe scaun. Ochi triști, de un albastru spălăcit. Gură schimonosită a neputință. Mi-l întinde fără ocolișuri. Vă rog, nu e nevoie, îi spun. Mă privește deznădăjduit. Sunt pe moarte, domn' doctor, așa-i?
Dan Banu
Jo și Joe sunt însurați de 20 de ani, n-au copii și încă se iubesc imens. De aceea Jo nu poate să înțeleagă. Tânărul pe care-l primise în casă îi pătrunsese în sânge și pe urmă în suflet. Când au fugit, Joe a găsit pe colțul mesei doar un șervet cu lacrimile ei. A trăit ca un nebun lunile în care a lipsit, dar a știut mereu c-o să se întoarcă. Și s-a întors. El a plâns, a îmbrățișat-o și a pus de ceai. Într-o lună au început grețurile. El a plâns, a îmbrățișat-o iar și a ieșit să cumpere zmeură.
Arthur Ianoși
l-am văzut într-o seară de mai, când cireșele erau gata pârguite și doar ce schimbaseră clopotul la biserică. Cel vechi începuse să sune a moarte chiar și în zilele de sărbătoare. L-am zărit pe nebunul satului, priponit cu lanțul de gardul cimitirului. Nu rănise în viața lui pe nimeni, dar îi ziceau nebun pentru că vorbea mai tot timpul în dodii. Mai multe nu știam despre el, nu sunt genul care se uită în gura lumii. Îmi văd de treaba mea. Ce făcuși Babule, de ce te legară? Cică să păzesc poarta, să nu scape morții.
