God is a VJ

Textul de mai jos îi aparţine lui Peter Greenaway, fost pictor, actual regizor, artist preocupat în permanenţă să experimenteze toate dimensiunile imaginii. Cu proiectul Tulse Luper VJ performance, recent prezentat la Londra, Greenaway s-a aventurat în VJ-ing.

Performance-ul este parte a proiectului multimedia The Tulse Luper Suitcases. Pe muzica lui DJ Serge Dodwell (aka Radar), cu un sistem special touchscreen, Greenaway a mixat live pe 12 ecrane cele 92 de poveşti ale lui Tulse Luper. Iată în cele ce urmează statementul lui despre cinema şi ce l-a făcut să se lanseze într-o aşa nebunie:

Până în adolescenţă, ambiţia mea a fost să fiu pictor. Nici măcar nu eram mare cinefil, pe atunci. Consideram mersul la cinema o simplă activitate socială. La începutul anilor '60, am ajuns însă la şcoala de arte şi filmul mi-a atras brusc atenţia. Am devenit fascinat, fără să văd în el altceva decât un apendice al fabricării de imagini vizuale. Pictura este, într-adevăr, mijlocul suprem de expresie vizuală; se practică de vreo 10.000 de ani, în timp ce cinemaul abia a împlinit 111. Cinematografia este o tehnologie micuţă şi locală şi cred cu toată tăria că şi-a depăşit momentul de glorie. Cinemaul ar fi trebuit să fie, ar fi putut să fie şi ar trebui şi acum să constituie un mediu vizual, dar bineînţeles că nu este. Exemple evidente: în ultimii zece ani, cele mai mari evenimente cinematografice au fost Lord of the Rings şi Harry Potter - or, astea nu sunt filme, sunt cărţi ilustrate. Chiar şi cele mai avangardiste filme, de la Warhol la Godard, au text.

Eu sunt pentru naraţiunea luată în contextul ei, adică asociată esenţialmente cu librăria, şi cred că cinemaul e un mediu narativ foarte sărac. Poţi să-mi spui povestea din Casablanca sau din Crucişătorul Potemkin? Probabil că îţi aminteşti ceva, ai o vagă noţiune despre firul narativ, dar ceea ce ai reţinut sunt impresii legate de ambianţă, de jocul actoricesc, de evenimente şi de stil. Or, astea sunt mai ales sugestii nenarative. Aşa că de ce pierde cinemaul atâta timp, ocupându-se de "scenariu"?

Remarcabila abilitate a cinemaului de a se elibera de noţiunile textului construit este într-adevăr foarte, foarte rară. Îmi amintesc că acum mulţi ani s-a scris că filmele mele te obligă să faci salturi uriaşe de la o imagine la alta - că trebuie să-ţi creezi propriile asociaţii de legătură, pentru a aduce imaginile laolaltă. Este o idee care se leagă, într-un fel, de teoria montajului formulată de Eisenstein, dar care descrie destul de bine şi modul în care lucrez eu.

La începutul anilor '90, era cât pe ce să renunţ la toată afacerea asta cu făcutul de filme. Eram atât de dezamăgit de acest cinema care constă în principal din poveşti de adormit adulţii... Eu pretindeam ceva mult mai semnificativ şi m-am îndepărtat pentru a întreprinde o mulţime de proiecte curatoriale, dar continuam să cred că cinemaul este cea mai mare invenţie vizuală a secolului douăzeci şi că ar trebui să facem ceva serios în privinţa lui. Revoluţia digitală şi enormele libertăţi create de utilizarea benzii în locul celuloidului m-au adus, treptat, înapoi.

Aş spune că data de 31 septembrie 1983 a marcat moartea cinematografului, fiindcă atunci s-a introdus telecomanda şi, de îndată ce ai posibilitatea de a alege, cinemaul nu poate face faţă. Cele două mari fenomene de astăzi sunt interactivitatea şi multimedia, iar cinemaul nu se poate aventura în niciuna dintre aceste direcţii, nu în situaţia sa actuală. Este un mediu pasiv, iluzionist, evazionist şi asta poate că era în regulă pentru părinţii şi bunicii noştri, dar celor din generaţia post-laptop nu le este suficient. Tendinţa mea generală este să creez un cinema la timpul prezent, care să includă toate valorile televiziunii; să fie nenarativ, deci să nu aibă nimic în comun cu ideea de librărie; să fie legat de epoca informaţiei.

Mă îndreptam spre un fel de proiect grandios în care să pun tot ce credeam că ştiu despre cinema şi despre viaţă. Am reuşit să fac aşa ceva în The Tulse Luper Suitcases? Nu. A fost un eşec dureros. Acest proiect este mult prea înaintea timpului său. Este de o varietate incredibilă: de la început am vrut să creăm un fenomen multimedia, aşa că l-am conceput şi pe o serie de DVD-uri, la televizor, deconstruit în instalaţii şi evenimente tridimensionale; am făcut din el teatru, operă, expoziţii în toată lumea; a avut succes ca website, a avut succes ca joc video, acum se lansează în aceste show-uri VJ.

Sunt entuziasmat că am ocazia să mă implic într-un fenomen nou, plin de energie, care se leagă de muzica pop. Majoritatea proiectelor VJ sunt un fel de tapete vizuale masturbatorii, iar eu încerc să fac ceva cu mediul VJ: să-l structurez, să-l organizez, să-i fiu curator, pentru ca acesta să nu mai fie asociat doar cu transpiraţia din timpul dansului.

Într-un mod ciudat, e ca şi cum m-aş întoarce la cinematograful originar, care era mult mai legat de corp şi nu se limita la o viziune arbitrară, în întuneric. Omul nu este un animal nocturn! Toate aceste jocuri stranii pe care le jucăm în cinema: stăm în întuneric, rămânem nemişcaţi timp de două ore şi privim într-o singură direcţie - toate aceste stări sunt profund artificiale pentru corpul omenesc. Aşa că fenomenul VJ ne eliberează de lucrurile astea.

Se pune întrebarea, atunci, de ce lucrez la alt film, Nightwatching, cu Martin Freeman în rolul lui Rembrandt? Păstrez, încă, o convingere total naivă că am găsit mediul ideal; sunt încă fascinat de cinema şi să mă gândesc: "OK, ce naiba putem face cu el mai departe, ce frontiere putem străpunge şi rupe şi toci şi eroda?" Rembrandt este pictorul luminii, dar ce este cinemaul? Cinemaul se referă în exclusivitate la lumină, aşa că cercul se încheie. Este un şarpe care-şi mănâncă propria coadă.

În concluzie, mă consider pe mine însumi un misionar? Da. Un provocator al imaginii vizuale? Da, cu siguranţă, şi nu cred că e cazul să-mi cer scuze.


(Articol preluat din Revista Time Out Bucureşti, mai 2007)