am luat-o înainte. În mine era arșiță. Unul din 10 oameni au chestia asta ce duce doar la suferință. Vină, durere, neputință, mânie. Toate astea sălășluiesc în vocea ce mă împinge să o fac. Mereu m-am gândit că am s-o reduc la tăcere. Sau să mă învăț să conviețuiesc cu ea, pentru că nu mi-ar face rău. Nu mie. Eu îi adap setea. Deci nu mi-ar face rău. Apoi m-am trezit și am aflat că am ucis pe cineva. Accident de mașină. Oare de ce Dumnezeu ia mereu copiii, în timp ce bețivii scapă cu zgârieturi?
Gheorghiță Mircea
Particip la maraton 42,195 km. Am să câștig, am să câștig, am să câștig. Știu, vi se pare ciudat, dar e un simptom de obsesiv-compulsiv, nu mă pot împotrivi. Totul a început când plecam de acasă și mă cuprindea teama că nu am închis aragazul. Mereu în fața blocului. Urcam înapoi cele zece etaje pe scări ca să verific, îmi era rușine de vecinii pe care i-aș fi întâlnit în lift. Și iar și iar. Efectul, o rezistență deosebită la efort. Am să câștig și voi arunca pe ultima sută, pentru totdeauna, butelia luată cu mine.
Carmen Tot
Într-o dimineață se trezi în beznă. Doar n-am murit, se înfioră el. Nu acum, când mai am așa puțin și termin casa. Începu să sape cu unghiile, nebun, urmărind în amintire imaginea ierbii mlădiindu-se sub soare, familia, pruncii crescând. După o zi drumul se înfundă. După două, găsi calea și privi: ieșise lângă treptele unei case din lemn, apărută în locul ce era, până ieri, al său. O familie râdea fericită, pruncii se jucau pe iarbă, în plin soare. Șoarecele se sperie până în adâncul minții și țâșni sub pământ.
