"Pe străzi era o liniște nefirească față de ce văzusem la televizor, m-am bucurat, credeam că se vor calma, în fine. Am ajuns la stația Drumul Taberei 34 unde am întâlnit un băiat de vreo cincisprezece ani, care m-a întrebat unde merg și dacă nu vreau s-o luăm către centru împreună. Mama lui îl trimisese să își găsească sora, undeva la Universitate. Le telefonase - îi era frică să vină singură acasă. Băiatul mă întreba încontinuu dacă o să fie bine...
Era din ce în ce mai liniște, o liniște unică, absolută...
I-am spus că da, o să fie foarte bine. M-am bucurat că i-am putut răspunde așa - chiar asta simțeam, pentru prima dată în viața mea... va fi foarte bine!
Am mers alături fără să ne uităm unul la altul. Dinspre Ghencea se vedeau trasoare multe, roșii. M-a întrebat ce-i cu ele. I-am răspuns că oamenii trag de bucurie, în aer. În momentul acela am simțit că-l mint. Nu știu de ce! Mă mințeam și pe mine?! Mă amăgeam, mă încurajam cu asta? Ceva nu mi se părea în regulă: liniștea aceea și... trasoarele roșii.
Din când în când ne opream și semnalizam cu blitzul spre mașinile care treceau destul de rar. Două au oprit, dar nu mergeau spre centrul orașului. Am ajuns la colțul gardului Ministerului Apărării Naționale dinspre complexul Favorit. Jos, în iarbă, un ofițer (?) meșterea ceva. Când ne-a văzut a început să strige: «Fugiți!!!» Am traversat în fugă strada, după care, uitându-mă în spate, de unde pe partea cealaltă venea un camion, am uitat de întâmplarea cu ofițerul și m-am întors spre minister ca să prind trecerea camionului și să-i fac semne să oprească. Băiatul rămăsese pe loc spunându-mi că nu mai vrea să meargă nicăieri.
Camionul a oprit. Le-am spus că sunt fotoreporter și că vreau să ajung cât mai repede în centru, să fotografiez ce se întâmplă acolo. Primul de lângă ușă - în cabina erau trei oameni - s-a dat jos, lăsându-mă pe mine să urc. Cred că a vrut să-mi arate cât de respectată este profesia mea, că ceea ce urma eu să fac era important.
În jur era tot atâta liniște...
În clipa în care am închis ușa au început să tragă în noi!!!
De ce...?! De unde?!...
Șoferul a reușit să demareze. Rafalele, tot mai dese, făceau să trepideze mașina. După câțiva metri, un șoc, cauzat probabil de spargerea cauciucurilor, a oprit brusc camionul. De gâtul meu erau atârnate aparatele foto și geanta care, în momentul acela, m-au tras în față. Am căzut de pe scaun, la picioarele celorlalți.
M-am uitat în sus, la șofer. Cu mâinile crispate pe volan, încerca să accelereze, să miște camionul mai departe, să fugim...
Din stradă se auzeau repetat, printre zgomotele infernale ale gloanțelor, urletele băiatului: "Mamaaa...!" Ce s-a întâmplat cu el? Nu știu. Nu vreau să mă gândesc...
Cu capul între mâini, îngrozit, m-am uitat din nou la șofer. Nu voia să lase volanul din mâini. Nu pot să uit... n-am să uit niciodată. Trăgeau atât de mult, iar eu stăteam acolo, la picioarele lui și vedeam schijele cum îi zboară din față și cum îi țâșnește sângele din cap; din tot corpul. A căzut peste volan. Peste capul meu, au început să curgă șiroaie de sânge de pe fața lui împușcată. Pe spatele meu, la fiecare rafală se zbătea un picior, al celui de lângă șofer. Și el era mort. Singurul care mai trăia, pentru că reușise să sară în spatele scaunelor unde era mai ferit, mi-a spus de câteva ori, disperat, că e rănit și că vrea să se ridice pentru că nu mai poate respira.
Din când în când rafalele încetau și apoi porneau din nou...
L-am implorat să aștepte, să nu se ridice, să încerce să nu se miște, pentru ca cei care trag în noi să creadă că am murit cu toții.
Doamne!? De ce nu se opreau din tras?! Nu înțelegeam de ce nu se opreau să tragă în noi. Eram atât de inofensivi și neajutorați... Doi dintre noi muriseră... Mă gândeam că am să mor și eu. Așteptam asta... nemișcat. Elvira și cu tine erați acolo în acel «moment al morții mele». Vă vedeam... era liniște... «liniștea morții mele». Acea senzație nu o pot descrie... nu mi-o pot explica; cred că nu am dreptul ăsta, e ca un privilegiu.
La un moment dat, un alt camion, apărut ca prin minune - adevărată minune - s-a oprit lângă al nostru, cabină lângă cabină. Nu știam cum să reacționez, ce să fac, ce să spun. În momentul acela am simțit frică, în tot corpul, nemișcat. O frică maximă: veniseră după noi?!... veniseră să ne împuște mai bine?!...
Rafalele s-au oprit...
Am șoptit că "suntem doi oameni vii". Au deschis ușa dinspre șofer. Corpul acestuia a căzut greu, pe caldarâm. Am sărit din cabină. Am urcat din nou în spatele scaunelor. Împreună cu [de acum sigur] salvatorii noștri, l-am mutat în cabina cealaltă pe rănit, apoi mașina a demarat, cu noi toți chirciți dedesubtul parbrizului. Mitralierele porniseră din nou.
În drum spre spital rănitul ne-a spus că-i e sete. Șoferul mi-a arătat, avea suc în spatele scaunelor. Am luat o sticlă, am desfăcut-o cu dinții și i-am dat să bea. I-am întrebat pe cei din cabină cum îi cheamă și unde lucrează, cu gândul că am să-i caut, să ne întâlnim când se va termina... dacă se va termina. Nu-mi amintesc ce mi-au răspuns.
La spitalul Municipal am ieșit primul din mașină. Urgent, două surori și un brancardier m-au luat pe sus ca să mă așeze pe o targă. Nu realizam ce se întâmplă - gândul meu era la rănitul ce aștepta să-l scoatem din cabină. Pentru că nu voiau să-mi dea drumul, și ca să-i conving că nu am pățit nimic, am început să tropăi de pe un picior pe altul, să urlu și să-i rog să mă ajute să scoatem rănitul din cabină. I-am descumpănit...
... Mai târziu, după ce-am dus rănitul într-o sală de operații, m-am uitat într-o oglindă: eram acoperit de sânge peste tot. M-au băgat într-o cameră unde erau câteva asistente. Am izbucnit în plâns, fără să vreau, fără să mă pot opri: «trăgeau în noi încontinuu...!» atât am reușit să spun.
M-au ridicat, căzusem pe jos. Mi-am spălat ochelarii, sângele se uscase. Pe față m-au curățat ele, cu vată înmuiată în spirt. M-au forțat să iau două pastile.
Toata noaptea am ajutat la căratul morților și răniților. Mi-era din ce în ce mai greu, tremuram. M-am așezat pe un scaun, era frig. Am ațipit. Nu știu cât a trecut până când am sărit în picioare, revoltat, indignat față de mine însumi. Mi-a trecut când am aflat că cele două pastile mă adormiseră: erau somnifere.
Morților neidentificați li se lipea un leucoplast pe frunte, cu număr de ordine. Fusese adus și un terorist [??] care a murit la scurt timp după aceea. Spre dimineață, printre altele (sânge, tranchilizante, săli de operație în care nu se mai putea opera pentru că nu mai aveau cu ce!) nu mai aveau nici măcar saci de plastic. E vorba de acei saci care se folosesc la păstrarea obiectelor personale și hainele celor internați. Era important ca acestea să nu se piardă sau să se amestece - vor folosi la identificarea morților. Se adunaseră pe hol câteva grămăjoare și ele cu număr de ordine...
Tot spitalul era plin de sânge și de oameni care, pentru că nu fuseseră grav răniți, așteptau pe scaune unde apoi li se dădea primul ajutor. Urlete de durere, spaimă și incertitudine... Se trăgea și asupra spitalului. Studenții de la medicină operau alături de profesorii lor, în flux continuu..."
Pe la nouă dimineața, în 23 decembrie, s-a întors acasă. Fetița lui, care nu împlinise 2 ani, l-a întâmpinat, l-a dus la fereastra camerei noastre și i-a spus: «Auzi tata, poc... auzi tata, poc... auzi tata, poc!!...»
La radio se anunța comunicatul privind posibila intervenție a trupelor sovietice care vor să ne salveze țara..." (Corina Șuteu)
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
