Din șapte regate și mii de povești, Shi Huangdi a făurit un imperiu. O țară, un împărat, o poveste. Asta-i era deviza și oamenii s-au supus. Poveștile, nu. Înfloreau ca bălăriile la margine de drum, îmboboceau în paginile cărților și călătoreau asemenea frigurilor galbene de la cititor la cititor. Pentru vina neascultării, cele scrise au fost arse pe rug. Pojarul s-a stins doar când pe cer au apărut litere de foc. Cărturarii au descifrat mesajul. Suna așa: cele mai frumoase povești sunt cele nescrise încă.
Ionuț Tuhoarcă
După amiază așa, venea un om. Am aflat mai târziu, că i se spune cuscru. Cheia de la geamlâc era într-un șoșon, sub un papuc, sub o puzderie de pantofi. Nenea ăsta știa, da' se făcea că nu știa. Și eu știam. Și eu mă făceam că nu știam. Ce-mi păsa? Coboram din pom cu un măr verde în mână. Bunica era plecată. Scotea brânză și roșii din servietă. Tăia atent. Îmi întindea și mie, cu pâine. Ia de-aici, măi băiete, poate ți-o fi foame. Adevăru' era, că-mi era. Știa omu', ce știa.
Monica Aldea
Căsuța din capătul satului se afundase cu vremea tot mai mult în pământ. Sub soarele blând ori în iernile viforoase, bătrânii străbăteau drumul până la biserică, urcând dealul Golgotei în fiecare duminică. Nedespărțiți, așa cum rânduise soarta, mai coborau o Vale a Plângerii și pășeau în biserică la ceasul liturghiei. Apoi, ritualic, intrau în micul cimitir. Liniștiți, lângă crucea cu pozele din tinerețe, tăceau în același ritm. Moartea nu-i speria nicio clipă, doar înfruntaseră împreună viața.
