Bunicul mi-a spus că de fiecare dacă când îmi înfrunt o frică, dau naștere unei povești uimitoare și nemuritoare. Așa că i-am urmat sfatul. Într-o vară, m-am aruncat în mare fără să știu să înot; la o petrecere, când toți stăteau serioși la masa, eu m-am ridicat și-am început să dansez; la Paris m-am sărutat cu un străin fără să vreau să știu cum îl cheamă; într-o zi m-am urcat într-un tren fără să am habar încotro se-ndreaptă. De zece ani duc în mine o poveste de iubirea neîmpărtășită. Pe asta o voi lăsa să moară.
Nicolae Popescu
Mihai și-o amintește vag pe mamă-sa: un pupic pe frunte cu parfum de lăcrămioare și fusta de poplin ce mirosea a săpun de rufe. Acolo îl ascundea când taică-su venea beat acasă și voia să-l bată din te miri ce. Mama i-a murit când avea trei ani. Taică-su îl bătea în fiecare zi și-l trimitea la cerșit în gară. După ani, Mihai i-a pus somnifer în paharul de mastică, a dat foc casei de chirpici și-a ieșit afară cu frații mai mici de mână. Casa s-a făcut scrum, ei au crescut la orfelinat. Mihai s-a făcut pompier.
Siranuș Hakobian
În apărarea mea pot să spun doar că eram mic și nu știam ce fac. Dar muream de poftă să fiu orfan. Asta pentru că mătușa mea, tanti Maria, îl înfiase pe Vlăduț și-l arăta cu mândrie tuturor. Ce frumos e, dar ce deștept și uite cum seamănă cu mine, și tanti Maria îl pupa toată ziua. Chiar și eu am fost obligat să-i donez jumătate din jucăriile mele și niște pantaloni care-mi plăceau mult. Apoi s-a întâmplat accidentul și am rămas orfan. De-atunci mă lupt să omor o poveste de vinovăție. Eram mic și nu știam ce fac.
