Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți o povestire pe baza textului cu Pichi, descărcat de mine de pe Facebook - autor necunoscut. Textul se poate citi aici."
Pichi și doamna Petru
Bogdan Bati
Bogdan Bati
Ultima lună a primăverii este cea mai spectaculoasă din an. Explozia de culori din natură și vremea din ce în ce mai călduroasă au fost doar o parte din motivele pentru care am ales să ne căsătorim în mai.
Erau două rute către biserică, la fel de scurte, doar că una era mai gălăgioasă, fiind pe un drumul principal, iar cealaltă era liniștită și colorată, trecând printr-o zonă de case cu grădini, populate din plin de gâze și păzite de câini, atent supravegheați de pisici. De fiecare dată când ieșeam undeva, căutam aleile mai ferite de trafic, de gălăgie și de lume. Preferam străzile mai puțin circulate, străzi a căror liniște era tulburată doar de lătratul paznicilor din curțile pe lângă care treceam. Când treceam noi pe acolo lătrau doar de bucurie, deoarece îi cunoșteam pe toți și de multe ori scărmănam blana celor ce veneau la gard.
Dimineața de azi era mai gri pentru mine și foarte întunecată pentru viitoarea mea soție. Nu mă înțelegeți greșit. Grădinile erau în continuare frumos colorate, gâzele, trezite de puțin timp, își cântau zborurile. În jur totul era perfect.
- Îți zic eu că n-o să ne logodească, a zis ea, probabil pentru a suta oară în acea dimineață.
Eram în drum spre biserică, intenționând să ne spovedim în vederea căsătoriei. În timp ce Luciana provenea dintr-o familie credincioasă, părinții ei fiind membri activi ai congregației, eu eram văzut pe acolo doar când se dădea pâine cu vin.
- Poate era bine să vii măcar în ultimele săptămâni cu mine la slujbă. Nu-ți cădeau picioarele.
Am încercat să intru în lumea mea interioară, în locul în care visele mi se împlineau când pocneam din degete, dar mi-am dat seama repede că ceea ce-mi doream este să mă căsătoresc cu ființa asta, așa că am revenit la realitate.
- O să fie bine, am făcut eu o încercare timidă de a o liniști, fără să am habar ce spusese în clipele în care mintea mi-a rătăcit în căutarea calmului interior.
Adevărul e clar. Nu eram umblat pe la biserică. Am cochetat în trecut cu această activitate, dar am renunțat ușor. Ori nu știam cum să o fac, ori era o înșelătorie de proporții. Nu aveam încă o părere formată, dar era suficient pentru a mă ține departe de asemenea locuri.
Am ajuns. Am intrat. Am stat la un pas în urma Lucianei, copiindu-i gesturile. S-a îndreptat către o persoană de acolo, iar după ce au schimbat câteva cuvinte a revenit.
- Intru la spovedanie. Până mă întorc, te rog să citești asta, a zis ea, înmânându-mi o cărțulie plină de imagini.
Taina spovedaniei. Oare ce gen de oameni vin pe aici, dacă au nevoie de o carte care să le explice să spună adevărul la spovedanie.
- Știu la ce te gândești. Te rog să fii serios.
- Bine. Haide că o citesc, am mai zis eu, având totuși îndoielile mele vizavi de potențialul Lucianei de a-mi citi gândurile.
Timpul a trecut destul de greu până la întoarcerea Lucianei, deși n-a fost mai mult de un sfert de ceas.
- E rândul tău.
Fără niciun motiv înțeles, toată indiferența de până atunci mi-a dispărut. Chiar îmi doream să mă căsătoresc cu ființa asta, dar toate acțiunile mele referitoare la acest aspect au transmis exact contrariul.
- Mărturisirea păcatelor este necesară, fiule, așa cum este necesară și spălarea trupului sau curățenia casei, spuse preotul, invitându-mă să îngenunchez în fața sa. Cât timp a trecut de la ultima spovedanie, fiule?
- Am aproape 30 de ani, așa că au trecut aproape 30 de ani.
- De ce e prima oară când te spovedești?
- Nu știu. Nu am un răspuns clar. Cred că n-am considerat niciodată că e important să o fac.
- Domnul și doamna Petru vin săptămânal la slujbă. Sunt piloni ai comunității, iar Luciana le calcă pe urme. Fiule, tu de ce nu poți veni măcar duminica la slujbă?
- Merg la fotbal cu prietenii.
- Duminica?
- Da.
- De la 10 dimineața?
- Începem de la 9 și jucăm cât ne țin picioarele. De obicei terminăm pe la 12.
- Dar n-ați putut găsi altă zi?
- Lucrăm cu toții. Unii de luni până vineri, iar câțiva chiar și sâmbăta. În plus, unii dintre noi lucrează în ture, când dimineață, când după-masă. Am încercat să găsim o altă zi în care să ne strângem, dar nu am reușit.
- Și cum faci tu, fiule, când dai de un necaz? Cum faci când ai nevoie de ajutor? Unde te rogi, fiule, dacă nu vii la biserică?
- Păi, în primul rând, muncesc să-mi rezolv problema...
- Dar dacă nu reușești, la cine te întorci pentru ajutor?
- La familie și prieteni.
- De ce nu te rogi la Dumnezeu?
- Pentru că am observat că de la familie și prieteni primești un răspuns. Le spui ce ai nevoie și ei îți spun dacă te pot ajuta. Dacă m-aș ruga la Dumnezeu nu știu dacă m-ar ajuta sau nu, pentru că nu-mi vorbește.
- Domnul le vorbește doar celor vrednici, dar de ascultat îi ascultă pe toți.
- Asta mi-e problema mie. Când am nevoie de ajutor vreau un răspuns. Vreau să știu dacă voi fi ajutat sau nu. Prietenii și familia îmi oferă acest răspuns. Cu ei pot avea un dialog.
- Să știi că părinții viitoarei tale soții vin și la vecernie. Luciana vine din ce în ce mai rar la vecernie. Asta e influența pe care o vei avea asupra ei?
- Eu respect credințele și orientările celor din jurul meu. Văzându-mă cât de mult lucrez, uneori până târziu în noapte, vine de multe ori să mă ajute cu treburile casnice. Știți, încerc să strâng bani pentru nuntă, așa că mi-am luat de lucru și pe lângă serviciu.
- Ai păcătuit, fiule?
- Bine-nțeles.
- Care-ți sunt păcatele, fiule?
- Nu știu exact care sunt păcatele, dar sunt sigur că am bifat o bună parte din ele în ultimii aproape 30 de ani.
- Spune Tatăl Nostru de 3 ori și-ți vor fi iertate păcatele. Știi Tatăl Nostru?, întrebă preotul văzând că mă uit ca boul la poarta nouă.
- Nu.
- Repetă după mine.
Și am repetat ruga, copiind cuvânt cu cuvânt ceea ce zicea preotul. A doua oară mi-a fost mai ușor, iar a treia oară aproape că am spus-o singur. Rostirea acelor cuvinte nu a însemnat nimic pentru mine la nivel spiritual, dar părea că l-a făcut pe preot fericit. Pe când credeam că am scăpat, preotul a ținut să aducă niște lămuriri suplimentare.
- Fiule, ceea ce se întâmplă aici, la biserică, nu este joacă de copii și nu este nici închipuire.
Venerați un om din cer.
- Aici sunt lucruri serioase.
Luați bani de la oameni făcând promisiuni false, promisiuni pentru care nu puteți fi responsabili niciodată.
- Aici lucrează oameni serioși, oameni culți, oameni iubitori de oameni.
O bună parte din războaiele care au avut parte de-a lungul istoriei au fost pornite de biserică "datorită" dragostei pe care o simțeau pentru oameni.
- Să știi că am o vârstă. La început și domnul Petru a avut rețineri, dar l-a convins doamna că e mai bine să ai o viață cu Dumnezeu în suflet.
- Mulțumesc. Voi reflecta asupra acestor cuvinte, rostesc eu, reușind să opresc tăvălugul preotului. Părinții Lucianei erau oameni simpli, născuți și crescuți la țară, cinstiți până în măduva oaselor, oameni care n-ar face rău nimănui, care ar face orice pentru fata lor. În schimb, erau oameni sărmani, oameni care nu-și permiteau o masa la un restaurant sau o ieșire la teatru sau cinematograf. O săptămână de concediu în Grecia, sau oriunde altundeva, nici nu intra în discuție.
Cu ce îi ajută prezența lui Dumnezeu în suflet? La asta reflectam în timp ce mergeam, trei zile mai târziu, să iau prânzul acasă la ea împreună cu ea și părinții ei.
- Cine v-a spovedit? întrebă viitoarea mea soacră.
- Nu știu cum îl cheamă, am răspuns eu repede.
- Părintele Popa, zise repede Luciana.
- Ah, Pichi. Avea mașina parcată la biserică?
- O parchează la două străzi distanță, să nu vadă congregația ce conduce, că nu mai primește bani de la nimeni.
- Dar zice că și-a luat-o din banii făcuți din benzinărie și celelalte afaceri.
- Dar banii să-și pornească benzinăria și celelalte afaceri? De unde i-a avut?
Dacă preoția poate aduce așa mulți bani, poate că ar merita să iau în calcul să fac și teologia. Aș putea îmbina științele economice și ingineria ca să fac un construct care să promoveze cuvântul Domnului.