Aseară am mâncat cea mai bună friptură de vițel. Era atât de fragedă că nici nu am avut nevoie de cuțit, carnea se desfăcea fâșii doar cu furculița. Chiar ne-am simțit bine și părea că mi-a recâștigat încrederea. Suspiciunile s-au risipit. Totul s-a prăbușit însă când m-a dus la el acasă și am văzut magnolia seculară despuiată. Petalele erau căzute fâșii fâșii la baza trunchiului. Atunci am știut că-l voi tranșa cu cuțitul pe care l-am furat de la restaurant. Sper doar să nu mă fi văzut nimeni.
Viorel Spinu
Magnolii. Așa le spunem. Seamănă bine cu florile mari, fragede de pe Pământ. Colorate, rotunde. Și astea sunt toate asemănările. Aici magnoliile au colți. Colți mărunți și deși care transformă o ființă umană într-un schelet uscat în mai puțin de un minut. Aici magnoliile comunică una cu alta și formează haite care vânează invadatorii. Pe noi adică. Oamenii. Nu suntem aici de bună voie. Am momente în care mă gândesc că poate totuși deșertul atomic ar fi de preferat. În deșert nu cresc magnolii.
Miruna Prescher-Spiridon
Au înnebunit salcâmii. S-a scris despre plimbarea lor dezbrăcată prin ceruri. Ode despre suflet și expunere. Magnoliile au poftit și ele la puțină nebunie. Au înflorit în Ianuarie. Zbârlită de viață, prea bătrână și obosită pentru această florală rebeliune, lumea s-a ofuscat. Treaba unei magnolii e să fie frumoasă. În Martie. Nimănui nu îi place o zbuciumată de Ianuarie. Au tăiat magnoliile înflorite precoce și au dat OUG: magnoliile au voie să înflorească doar în Martie. Nu orice copac știe să înnebunească.
