Apăreau pistruii ori de câte ori se îndrăgostea. Străzile aglomerate ale orașului îi plimbau în acea dimineață pasul grăbit și doar o secundă și jumătate a fost suficient ca privirile lor să se intersecteze la semafor. În acel moment, pistruii ei s-au aprins ca o constelație pe cerul chipului său, dar n-au putut răzbate bezna adâncă a ochilor lui negri, prea îngândurați, prea întunecați, ca noaptea fără lună. Inima îi îngheță când bărbatul trecu pe lângă ea, cum trece vântul rece printre stânci.
Ana-Anca Răstășanu
Melania era fetița din ultima bancă, fetița care se juca singură pe marginea șanțului, fetița care completa echipa după ce alegerile erau făcute. Și nu pentru că folosea cremă de protecție socială. După codițele roșcate împletite, piciorușele plăpânde, pistruii din vârful nasului și de pe pomeții frumos conturați ai fi zis că tânjea după vitamina D. Însă, oricâte suplimente lua, nu rezolvase nevoia ei. Naivă, într-o zi, plângând, își jurase să inventeze un medicament care să modifice genetic răutatea oamenilor.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Până la doi ani a fost un copil ca oricare. Apoi puful din creștet se schimbă-n inele arămii, iar pe chip îi poposi un fluture din picuri de soare. O priviră cu uimire, apoi cu invidie. În orașul acela de coastă oamenii aveau piele măslinie și păr întunecat. Când începu a vorbi cu gărgărițele, o priviră cu ură. E o farmazoană, au spus. Adevărat, întări preotul. În seara-n care flăcările îmbrățișară rugul, o corabie se izbi de stânci. Marea aduse la mal trupul unui matroz. Pe spate avea aripi de înger. En pointillé.
