Moș Hermulai era lipovan. Mâinile lui, două ziare boțite, iar plumbul de pe ele părea că mai are viață de scris sub unghiile sale. Or' să fi fost pământ și nu plumb? Se ruga pământului, după ce-l lucra și ca să nu fie pământul singur, îi adusese niște orătănii și un câine lățos. Mă ținea la inimă și-mi arăta cum se ascunde soarele după deal. Îmi număra alunițele de pe chip, cu mâna pe care avea o verviță de la care mirosea a mir și iarbă. Cel mai înalt fir de iarbă va fi primul tăiat de coasă. Să fii smerită.
Marius Stan
Îl chema Nicolae Nicolae. Da, bunicii n-au găsit alt nume. Sau poate notarul, beat fiind, a înregistrat greșit. A fost un om blând și înțelept. Venea pe la noi neanunțat și bătea puternic în ușă. Îi deschideam cu teamă, apoi cu bucurie. Era îmbrăcat la costum și ne aducea bomboane fondante. Uneori mă lua deoparte și îmi spunea povești din satul bunicilor, Borănești. Un sat jumate români, jumate țigani. L-am iubit pentru că într-o zi mi-a zis: Măi băiatule, tu o să ajungi departe. O să ne uităm la tine prin gard.
Fabiola Stoi
Ajung în aeroport, ce bine, toate-s aranjate. Proiectul casa de la țară avansează conform planului. Unchiul meu, expert constructor în Italia, stabilit de mult în Americi, venit în vacanță în țară, a rămas șef de lucrări la căsuța din afara Bucureștiului. I-am lăsat bani, mașină și am fugit la mare. Merg spre avion și respir, cu gândul în avans, aerul mediteraneean, când sună telefonul. Un sătean: sărumâna, acu' l-am scos pe unchiu' din șanț cu dacia, s-a omenit c-o țuică cu vecinu'. Și voia să plece. Ca să știți.
