Da, trăiesc printre rânduri. Ultima oară a fost rândul lui Toru Watanabe. M-a cinstit cu-n sake la barul "Pădurea norvegiană". Nu știu cum a dat peste mine, dar mi-a spus ferm "cred că gândim la fel, asta ne-a adus aproape". Mi-a explicat că îi place să croșeteze printre paragrafe și că în Dreamland poți ajunge unde vrei doar schimbând un titlu. I-am dat dreptate și i-am povestit că am uneori coșmaruri, visez orașe mari, cu oameni în ele, o zarvă înfricoșătoare și zăpezi care se topesc continuu.
Arthur Ianoși
Mulțumesc lu' văru-meu Cristi, pupă nenea pe el rece. A murit la mine-n casă. Sărac. L-am găsit țeapăn lângă un colet Amazon. Binoclu cu infraroșu. Din ziua aia, am început să scriu. Caligrafic, punctual, nu omit niciun detaliu. La final, mă semnez de fiecare dată. Bag plicurile pe sub uși și a doua zi mă trezesc în cont cu două sute de euro. Per plic. Aș putea să cer mai mult, dar nu sunt mârlan. Am uitat să vă spun. Sunt reclamagiu de profesie. Dragă Ap 18, de la C4, Sc1, știu că te-ai apucat de cultivat iarbă.
Cristian Nedelcu
Am trecut prin viață ca o fantomă. La școală salutam pe toată lumea, însă toți treceau pe lângă mine ca și când vocea mea ar fi avut o frecvență aparte, pe care urechea umană era incapabilă să o audă. Îmi scriam frustrările în jurnal, singurul meu confident. La întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, foștii colegi mă priveau lung, neștiind de unde să mă ia. Până și pe cruce mi-au scris numele greșit. După ce mi-au publicat jurnalul, am început să trăiesc cu adevărat. Eram mort, dar nu mai eram invizibil.
