Stăteam pe covor, unul lângă altul, și doar simțeam. Când ni s-a mai potolit respirația, pe cameră a pus stăpânire sunetul ploii pornite cu o zi înainte. Crezi că ne-au auzit de dincolo? ai întrebat. În glasul tău începea un zâmbet. Pe mine sigur da, am zis. Te-ai întors spre mine. Mi-ai desenat conturul gurii cu arătătorul. Mereu mi-a plăcut vocea ta, mi-ai șoptit, acum știu că e făcută pentru gemete. Am râs, m-am întins, era bine. Transpirată, pielea mea strălucea și ți-ai lipit gura de ea ca de luciul unei ape.
Ana Maria Dobre-Nir
Când l-am simțit pentru prima dată, aveam vreo trei ani și plângeam într-un colț al casei auzindu-i pe ai mei certându-se. Mi-a apărut ca o voce de nicăieri. Curios este că nu mi-a fost teamă. Nu-i pusesem niciun nume, dar m-am gândit că poate era un spiriduș. Mă însoțea peste tot. Uneori parcă îi simțeam și respirația. Spre exemplu, pe la zece ani, m-am trezit speriată dintr-un coșmar și era acolo. L-am văzut. Era ghemuit, lângă patul meu. Murmura un descântec. De dispărut, n-a dispărut niciodată cu adevărat.
Cecilia Fofiu
Viața mea a luat-o la vale după ce ne-am cunoscut. O frumusețe voluptuoasă, forme fine, ten luminos, elegantă. M-am îndrăgostit lulea. Desigur am prezentat-o și părinților. Fiasco. Mama o consideră luxoasă iar tata, prea dichisită. Georgel, vecinul, cu care mai bag câte-o bere zice că nu-i de nasul meu, să mă potolesc. Nașul nici nu a vrut să audă de ea și m-a expediat imediat, iar colegii mă privesc ironic. Dar eu înnebunit, o vreau, nu renunț sub nicio formă. Crape rânza-n ei, fac credit cu ipotecă pe garsonieră.
