Bani (II): Lecția de economie

Textele din seria Bani au fost scrise ca temă a cursului de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema banilor."


În apartament plutește o pâclă albăstruie. Regula fumatului doar în bucătărie a fost suspendată de la prima țigară pe care a aprins-o unchiul, chiar pe hol, înainte să se descalțe. Fratele mamei, Vuvu, fumează tot timpul, ca și cum ar participa la un concurs de anduranță. Uneori aprinde o țigară nouă de la cea pe care tocmai a terminat-o și gestul ăsta i se pare lui Pichi o dovadă a faptului că are dublă personalitate - un unchi se înclină cu țigara nouă între buze, celălalt îi aduce în întâmpinare chiștocul, cu vârful incandescent, ținut elegant în buchețelul format din degetul mare, arătător și mijlociu. Prinsă între cele două personalități ale fratelui ei, mama zâmbește stânjenită și se scufundă într-un soi de transă. Redevine fetița din albumul de poze care aleargă pe uliță în urma unei mașini, îmbrăcată într-o rochiță subțire, desculță, râzând cu gura până la urechi. Din clipă în clipă Pichi se așteaptă ca mama lui să tragă de sub masă un scaun, să se urce pe el privind într-un punct fix și să înceapă să recite o poezie.

Unchiul Valeriu este fratele mai mare al mamei și lucrează în Otopeni. Vameș. A primit postul pe vremea lui Ceaușescu de la tatăl lui, bunicul lui Pichi, care fusese ceva ștab prin Ministerul de Interne și a reușit să-l păstreze și după Revoluție, așa cum a reușit să păstreze și casa părintească din Băneasa, o vilă naționalizată spațioasă, cu o grădină plină de pomi fructiferi. Nu la fel de bine a reușit să-și păstreze nevestele, care l-au tot părăsit de-a lungul timpului, în ultimii ani cu asemenea rapiditate că nici măcar nu a mai ajuns cu ele la starea civilă. Mare amator de box, Vuvu a învățat de la iubitele sale să încaseze cu aceeași cerbicie cu care plasează lovituri, rezultatul fiind un meci cu sumă nulă și o harababură de nedescris când Pichi își întâlnește verii și verișoarele, un trib eteroclit, gălăgios și sfâșiat de nesfârșite disensiuni.

Cu fețe de fum părinții par niște sfinți șubrezi contemplând supliciul. Mama împinge farfurioara cu pișcoturi ca și cum ar face o mutare la șah. Tata Aurel rostogolește fiecare răspuns prin praful de zahăr al unei silite politeți. Din când în când se uită unul la altul căutând resturile unui scâncet de ajutor. Dar este un joc pe care l-au mai jucat și la care nu se pricep. Nu înțeleg regulile și se tem. Unchiul Valeriu se lasă pe spate, oftează și plusează. E prea simplu așa! Pentru el e o bagatelă. Construiește un viitor dintr-o perdea veche pe care o înfășoară mamei peste față în timp ce îl pironește pe Pichi cu o promisiune nerușinată. E un păianjen gras care se ascunde în spatele unui văl de ceață. În albumul de fotografii a văzut o poză în care unchiul o ține de gât pe mama, stând în spatele ei. Poartă un tricou negru, cu mâneci scurte din care îi răsar brațele dezgolite, grăsune. Pare că o sugrumă. Zâmbetul ei a venit din trecut și a fluturat pe buzele vineții ale tatei. În apartament, de la atâta fum, abia se mai poate respira.

Unchiul Valeriu își amintește un concediu la 2 Mai. Erau tineri, nu aveau copii. Părinții lui Pichi se numeau doar Dana și Aurică pe atunci, nu exista familia Andreescu. Ascultau muzică populară la un radio cu baterii și beau cabernet cumpărat de pe drum, de la Medgidia. Nopțile erau răcoroase la cort și în fiecare seară gazda în curtea căreia stăteau venea să se asigure că nu dau foc la ceva. Pe uliță, dincolo de gardul de piatră, treceau perechi care se sărutau zgomotos și Vuvu le speria grohăind. După ce opreau muzica era așa de liniște că puteau auzi valurile mării și respirația greoaie a celor adormiți. La fel de liniște se făcu în apartament când se termină povestea. Pichi auzi un țiuit și zumzetul liftului. Se bucură că există, chiar dacă asta însemna că părinții lui fuseseră nevoiți să facă sex, ceea ce în mintea lui însemna o penetrare castă, ascunsă în spatele unui stol de mângâieri nepricepute. Îi privi recunoscător, cu ochii iritați de la fum, cum stau cuminți unul lângă celălalt.

Discuția lâncezește. Prezentul e un loc cenușiu unde oamenii își storc creierii încercând să construiască amintiri curățele. Pichi se duce la bucătărie să își facă un sendviș. Pâine cu unt și salam. Se uită pe geam în parcarea blocului. Un bărbat în maieu își spală mașina. Lângă el, pe un scăunel cu picioare scurte, un bătrân uscat sortează niște rulmenți înșirați într-o pătură. E cald. Din sacoșele de rafie cu care vine doamna Iosipescu de la piață se văd lujeri îndrăzneți de ceapă verde. În curând o să vină vacanța de vară. Pichi își atinge pieptul cu mâna gândindu-se la Silvia și la fața ei rotundă, la felul în care îl încurajează spunându-i: "Tu, Pichi, tu!" în vreme ce își micșorează ochii ca o chinezoaică și flutură degetul arătător.

Unchiul Valeriu le explică părinților cum funcționează un amanet. I-a dat ideea un coleg din vamă care s-a umplut de bani deschizând unul pe Magheru. A pus țigara pe farfuriuța de cafea și și-a înclinat capul spre dreapta privindu-i pe rând. Decupează o bucată mare din parterul unui bloc, o cameră cu două vitrine și o ușă culisantă, despărțită în două printr-un cadru cu gratii. Un ghișeu. Oamenii aduc aici diverse lucruri pe care un expert le evaluează. Dacă e ceva de valoare, bijuterii, blănuri, mobilă sau aparatură electronică se stabilește un preț. Mult sub valoarea pieței, evident. Dă exemplu un videorecorder. Clientul lasă aparatul și în schimb capătă un sfert din prețul de nou în bani gheață și o hârtie. Dacă vine cu hârtia în termen și plătește o dobândă serioasă plus banii împrumutați își recuperează gajul, dacă nu, la revedere. Vuvu își reia relaxat țigara. Dobânda poate fi mai mare decât banii primiți. În cele mai multe cazuri nimeni nu se mai întoarce după lucruri ceea ce transformă amanetul într-un magazin de chilipiruri. Aurel ridică o sprânceană dar este întrerupt înainte să rostească vreun cuvânt. Șmecheria este să nu te încurci cu tâmpenii. Nu trebuie să accepți decât lucruri pe care ești sigur că le poți vinde cu ușurință. Pichi revine în cameră cu gura plină și sendvișul mușcat în mână mânat de o idee care i-a venit ascultându-și unchiul.
- Și dacă ți se plasează lucruri furate?

Mamei nu-i pasă dacă într-un amanet se aduc lucruri furate, însă devine curioasă dintr-odată, doar pentru că îi aude vocea lui Pichi. Chiar dacă nu se pricepe, fiul ei este mereu convingător și se lasă purtat pe coama unui val uriaș de încredere. Nu are cum să dea greș când pune atâta pasiune în fiecare cuvânt de parcă ar îndopa niște pui mici de găină cu dumicați de mămăligă.
- Nu se primesc lucruri furate la amanet, ce naiba!
- Bine, dar cum poți ști asta?
- Habar n-am, ceri o factură, un act de proprietate, ceva.

La liceu Pichi avea un coleg care făcea rost de bani chiar așa. Aducea de acasă vechituri, cărți sau tablouri abandonate prin pod, saci cu haine puse la păstrare sau discuri și le amaneta cu ajutorul unui boschetar. Făcea bani de țigări, cel mult cât să-și cumpere vreun tricou cu Nirvana de la Unirea. Nu întreba nimeni nimic. După o vreme lucrurile apăreau în vitrină periate și cu o etichetă micuță pe scria prețul. Atârnau pe rafturi triste și ușor stânjenite de parcă ar fi încercat să înșele pe cineva.
- Mama a dus odată la amanet o haină de blană.

Pichi își privi tatăl surprins. Le povestea atât de rar câte ceva că îi era teamă și să se miște ca nu cumva să-l sperie. Tatăl lui avea o istorie secretă în care se retrăgea uneori ca un melc în cochilie, lăsându-i pe ei pe dinafară.
- Eram foarte mic. Tata dispăruse fără urmă și o duceam greu cu banii. Am așteptat pe hol până când o bătrână prost îmbrăcată a evaluat haina, apoi am luat cât ne-a oferit și am plecat. La ieșirea din blo,c mama a pufnit în râs. Primise mult mai mult decât se aștepta pentru o haină de blană veche și roasă de molii. Cu banii a cumpărat conserve cu carne și un borcan de compot de cireșe. O vreme am dus-o bine, apoi a venit tata și ne-am mutat la Câmpulung. Nu știu de ce dar mie mi-a fost toată viața rușine că a trebuit să amanetăm haina aia de blană. Cât am stat acolo, pe hol, și bătrâna s-a tot fâțâit prin fața noastră, am avut senzația că pe mine mă evaluează și mi-a fost al dracului de teamă că din cauza mea nu vom primi nici un ban.

Unchiul Valeriu se împinse în blatul mesei și se dădu pe spate ridicând jucăuș picioarele din față ale scaunului. Apoi se lăsă să cadă la loc. Deși se îngrășase mult în ultimii ani își păstra zâmbetul ștrengăresc și aspectul imatur. Nu albise aproape deloc și încă purta părul negru și foarte creț într-un soi de cunună care îi înconjura capul, în stilul împăraților romani. Pieptănătura asta, împreună cu nasul ascuțit și gesturile ample, îi dădeau o aură desuetă care devenea cu atât mai pregnantă în intimitate, când Vuvu umbla în pantaloni scurți prin curte, sau la plajă, unde purta chiloți de baie cu dungi. În uniforma de vameș sau în costum își recăpăta autoritatea iar la chefuri, indiferent cât de mult bea, era vesel și făcea pe toți din jurul lui să se prăpădească de râs dându-și drumul la gură.
- Știu și eu ce să zic, Aurică? Poate ai speriat femeia? Erai și atunci la fel de serios?

Mama Dana își privi soțul. Se gândi la trecutul lui, despre care nu știa nici ea mare lucru și își imagină un copil speriat, întunecat, umblând peste tot în urma fustelor maică-si. Apoi se uită la Petru cum mesteca nepăsător un sendviș și își aminti cât de mult semănase la maternitate cu tatăl lui. Cu timpul trăsăturile i se schimbaseră, trecuse dintr-o familie în alta, împrumutând câte ceva de la fiecare, ajungând acum un adolescent străin care umbla noaptea în chiloți prin apartament, asculta muzică rock și se masturba obsesiv, distrugându-i fețele de pernă ca un rottweiler în călduri.
- Dacă mi-ar fi cerut mama să rămân acolo, la amanet, jur că nu ziceam nici pâs.
- Cine naiba primește copii înspăimântători drept garanție la amanet?

Au râs toți trei. Dana s-a ridicat de la masă și a adus din bucătărie o sticlă de vin și două pahare pe care le-a pus în centrul mesei, cu grijă, de parcă ar fi aranjat piesele pentru un joc, apoi l-a rugat pe Petru să toarne.
- Mă duc să-l aduc pe Bogdan. E la un vecin de azi-dimineață.
- Se joacă pe calculator, adăugă Pichi vădit gelos.

În urma mamei apartamentul a gemut. Un geam deschis s-a trântit. Pichi a plecat în camera lui de unde au început să se reverse valuri de muzică. Oh no, not me / We never lost control. Cei doi bărbați au golit paharele și Aurel a mai turnat odată. You're face to face / With the man who sold the world. O vioară sparse monotonia tânguitoare a vocii ca și cum ar fi descoperit un motiv nesperat de bucurie.
- Cum merge treaba în aeroport?
- Știi și tu! Dacă nu cade, pică. Îmi pun pielea la saramură pentru tot felul de securiști, dar ce dracu', n-ar trebui să mă plâng!
- Chiar că n-ar trebui.
- La voi?
- Debandadă. Toți sunt cu ochii pe prăduit.
- Ca peste tot.
- Ca peste tot, confirmă Aurel. Ce mă miră pe mine este că, pe măsură ce se fură, parcă apar mai multe oportunități. În loc să li se-nfunde, le cresc aripi.

Vuvu ia sticla, o ridică în lumină și apoi toarnă din nou.
- Nu te lipești de nimic?
- Știu și eu? Ar fi câte ceva de ciugulit și pentru mine.
- Păi și-atunci?
- Sincer să fiu cred că trebuie să fii făcut pentru așa ceva.
- O pulă. Zi că ți-e frică!
- Nu i-aș zice frică.
- Atunci zi-i cum vrei tu!

Nu știa cum să-i zică altfel pentru că, de fapt, nu luase niciodată în serios posibilitatea de a face bani necinstiți. Vedea în birou cum se traficau autorizațiile de construcție și închidea ochii pentru că îi era silă de scandal. Uneori acoperea matrapazlâcurile câte unui coleg fără să fie rugat, doar pentru că dosarul ajungea la el pentru verificare. Ceilalți îl bănuiau că are și el clienții lui pe care îi mulge și își vedeau nestingheriți de treabă. Șefii îl vedeau ca pe un funcționar serios, dar puțin bizar, iar secretarele de la recepție îl judecau că e zgârcit, comparându-i hainele ponosite cu costumele celor mai înfipți. Aurel era mulțumit cu slujba și se străduia să nu iasă prea mult în evidență.
- Discreție.

Vuvu își țuguie buzele ca și cum ar fi vrut să fluiere în buza paharului. Deci despre asta era vorba în cele din urmă? Ascendentul moral. Ce tâmpenie sinistră! Bău. Vinul era acidulat și alcoolul îi umplu gura făcându-i limba să plescăie ca o coadă de pește. Se uită prin sufragerie căutând un martor sau o scrumieră cu care să-i crape capul lui Aurel. Un idiot discret care ar merita o lovitură obscenă.
- Aurele, discret ești când fuți o femeie măritată.

Apartamentul se îngustase zidit în fum. Putea fi o vizită sau la fel de bine un interogatoriu. Dar cine era gardianul? La cine erau cheile celulei? Din intimitatea anchetatorului cu deținutul se naște o confesiune, nu o mărturisire. Pentru Aurel banii erau ca o boală pe care o poți evita ferindu-te de cei care o răspândesc în vreme ce Valeriu sărbătorea epidemia. El era imun și găsea că e un mod la fel de bun ca oricare altul să-ți câștigi traiul umblând prin oraș în miezul nopții ca să aduni cadavre într-o cotigă de lemn. Morții cu morții, vii cu vii! Sunt lucruri de care nu te poți ascunde, și oricât de înspăimântătoare ne-ar părea, se dovedesc în cele din urmă blânde, pentru că trec dincolo de mărunțișurile moralei. Pierderea, dependența, iubirea. Mai devreme sau mai târziu, moartea. Și în fiecare clipă dorințele istovitoare ale celorlalți. Mi-e mai aproape cămașa de piele decât haina. Tocmai asta fac banii, gresează acest mecanism infernal care este traiul în comun. Lui Valeriu i se părea absurdă pretenția celuilalt de a deveni invizibil, fără să se folosească de această pârghie universală cu care ar fi putut trece mai departe cu ușurință, îndepărtând baricadele ridicate peste tot de om în calea oamenilor. Pentru că el vedea totul cu ochii împăienjeniți de timp. Pleci dintr-un loc pentru a ajunge în altul. Aurel nu simțea nevoie să mai plece undeva. Drumul și destinația, cele două fețe ale geografiei spiritului.

Dana i-a găsit tăcuți. Între ei sticla pe jumătate golită. A mai adus pișcoturi, a întrebat de copii, a aruncat timid o punte peste abis. S-a plâns că nu îl poate desprinde pe Bogdan de la calculator. Vuvu a mai pus un pahar, a aprins încă o țigară, a zis un banc și a râs singur, apoi a bălăcărit un șef de la aeroport. Vedea cum se îmbogățesc alții în vreme ce el trebuia să stea să-și aștepte cuminte rândul, mulțumindu-se cu resturile ospățului, înghesuit de o armată de profitori în spatele ușilor capitonate. Își otrăvea gândurile socotind câți bani ies din traficul cu țigări, din săritul taxelor vamale, din șpăgile primite de la comisionari și își închipuia ce-ar fi putut cumpăra cu atâta bănet. Apartamente mobilate în care să-și îndese plozii prin toate cartierele Bucureștiului, o mașină nemțească, o vilă la Sinaia, Duminici la cazino însoțit de o femeiușcă subțire și parfumată care să se topească toată când o atinge discret pe sub masă, restaurante și cluburi cu circuit închis. Sau măcar o afacere oarecare din care să mai stoarcă ceva firfirei. Chiar și un amanet pe Magheru.
- Bă, era să uit! Fix de-asta am venit și m-am luat cu vorba. Sâmbătă ce faceți, nu dați o fugă pe la mine? E ziua lu' Toni și i-aș face și mămichii un tort. Ei? Ce ziceți?

Fără să aștepte răspunsul se ridică greoi de la masă.
- Bun vinul, Aurele. Are așa o aromă...

Clipi încântat împingând scaunul sub masă.
- Discretă. Asta era! Are o aromă discretă.

Aurel îl urmă în hol.
- E cabernet. Mie mi se pare cam tare.

Pichi scoase capul din camera lui. Salută militărește maimuțărindu-se. Vuvu îi strecură o bancnotă de cinci sute de lei ca și cum ar fi dat bacșiș picolului, făcându-i cu ochiul. Înainte să ajungă în dreptul ușii se întoarse și îl strigă.
- Auzi, Petrule! De ce nu vii în vacanță pe la mine? Te duc la prietenul ăsta al meu care ține amanetul și îl întrebi pe el direct care-i treaba cu lucrurile furate.

Se aplecă gâfâind, își puse un pantof sprijinindu-se de zid apoi se ridică, făcu o pauză și adăugă.
- Promit să nu te las acolo gaj.

Al doilea pantof îi puse probleme. Cu fața roșie și ochii umeziți de efort își luă rămas bun. Înainte să îi îmbrățișeze își mai aprinse o țigară al cărei fum îl urmă și în scara blocului, ca un spirit protector. În urma lui mama deschise peste tot geamurile iar Aurel strânse sticla cu restul de vin și paharele. Se reinstituia regula fumatului doar în bucătărie.