Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema banilor."
Termen de valabilitate
George-Cosmin Borș
George-Cosmin Borș
- Cosmin?
Doamna Flori lungește mereu i-ul atunci când mă strigă, fapt care-mi dă un și mai mare imbold să mă urnesc de pe scaun. Mă apropii de birou și privesc ecranul computerului peste umărul ei. Ea dă plictisită din mână.
- Ia zi-mi, cum fac chestia aia la email? De mâine s-ajungă toate mesajele la voi, că mie nu-mi mai trebuie.
- Apăsați pe File, pe Options și... nu, nu acolo...
- Fii drăguț și ocupă-te tu, îmi spune cu un aer afectat.
Se îndepărtează vreo treizeci de centimetri de birou, cu tot cu scaun, cât să-mi permită să ajung la mouse și la tastatură. Mă aplec într-o poziție incomodă și mă izbește un val de Dior amestecat cu transpirație. Suprafața mouse-ului este uleioasă. Săgeata se târăște ca un melc pe ecran.
- Patruzeci de ani au zburat ca o clipă. Mai ieri am fost tânără ca tine, și-acum? Cu ce m-am ales după o viață de muncă?
Cu coada ochiului o văd cum privește solemn pe fereastră, spre navele acostate în port. Gura ei ușor strâmbă rotunjește cu grijă fiecare cuvânt.
- Nicio mulțumire. Toți se gudură ca niște câini, dar când m-au chemat ăia la D.N.A. n-a rămas niciunul lângă mine. S-au dat la o parte. Fiecare și-a văzut numai propriul interes.
- Doamna Flori, la mesaj ce-ați vrea să scriu?
- Într-o echipă ești mereu singur, continuă, fără să-mi dea atenție. Trebuie să caști ochii la fiecare hârtie pe care-o semnezi. I-am învățat pe mulți... pe mulți...
Se întoarce și își pune brusc palma peste mâna cu care țin mouse-ul. E umedă, încordată și aspră. Parcă e o bucată de cauciuc uitată pe plajă. Câteva fire de păr mi se zbârlesc pe ceafă.
- Tu ești ultima mea realizare în instituția asta, Cosmin. De mâine n-o să mai aibă cine să aibă grijă de tine, pricepi?
Mă simt obligat să mă întorc spre ea. Distanța dintre noi e prea mică. Îi simt respirația caldă. Buzele roșu burgund strălucesc în lumina neonului.
- Vă mulțumesc frumos, doamnă Flori. Fără dumneavoastră n-aș fi reușit.
- Nu mă face să plâng, îmi zice cu voce tremurată, deși nu ghicesc vreo astfel de intenție pe chipul ei. A fost o plăcere pentru mine.
Mă gândesc la grămezile de lucrări pe care mi le-a pasat femeia asta în ultimii ani și la faptul că n-am fost niciodată capabil s-o refuz. Cosmin, asta-i pentru pregătirea ta, zicea. Fii drăguț și ocupă-te tu. Pe mine m-a luat o migrenă de nu-ți povestesc. Apoi se uita ore întregi pe fereastră, urmărind operațiunile navelor maritime.
Nu apuc să finalizez setările căsuței de email. Ușa biroului se deschide cu zgomot și celelalte colege intră în încăpere. Una dintre ele ține în brațe un buchet enorm de flori albe.
- Din partea întregului colectiv al biroului, îți urăm s-ai parte de-o pensie lungă și fericită, spune șefa, teleghidat, de parcă s-ar adresa unui petent.
Doamna Flori clipește surprinsă. Se ridică de pe scaun cu buzele întredeschise și duce o mână la piept.
- Vai, vă mulțumesc foarte mult, zice, lungind o-ul la nesfârșit. Ce surpriză! Nu trebuia să vă deranjați pentru mine.
Încep îmbrățișările, pupăturile, colega îi întinde buchetul, doamna Flori îl miroase cu nesaț, eu încerc să mă ascund în spatele spătarului unui scaun. Doamna Camelia, cea mai tânără doamnă din birou, care are totuși vreo zece ani mai mult ca mine, îi oferă doamnei Flori un plic.
- Sunt vouchere la shop-ul de la parter, zâmbește ea radios. Poți să-ți iei ce dorești tu din partea noastră.
Nu ne hotărâsem ce cadou să-i cumpărăm, așa încât doamnele votaseră varianta care li se păruse mai puțin riscantă. Eu n-avusesem niciun cuvânt de zis, dar, dacă ar fi fost după mine, i-aș fi luat un gin tonic și cel mai scump parfum pe care ni l-am fi permis.
- Și pot să cumpăr orice cu ele?
- Sigur, dar ai grijă c-au termen de valabilitate șase luni, completează șefa. Cât autorizația de construcție.
Doamna Flori râde, dar ochii i se îngustează.
- Șase luni? O să am grijă, atunci. Vă mulțumesc din suflet, dragii mei.
Oftează, așază buchetul și plicul pe birou, își aranjează sacoul albastru fumuriu satinat, își pune mănușile din dantelă, își netezește cutele fustei și se alătură celorlalte doamne pentru poze. Îmi iau telefonul și fac un pas în spate ca să încadrez grupul pe ecran. Se vorbește în șoaptă, se ating palmele, se șterg discret colțurile umede ale ochilor. Frânturi de cuvinte ajung la urechile mele: atât de mult timp împreună, dor, să lucrezi în grădină, nepoți, dor, odihnă, vacanță la munte, trandafiri, treizeci de ani, emoții, cincisprezece ani, dor de tine, să mă suni oricând, dor, dor, dor... În fotografii toate gurile apar schimonosite și roșii, nu doar cea a doamnei Flori.
A doua zi, biroul ei îmi pare pustiu. Fără sticlele de Chanel sau Prada, fără fiolele de ulei esențial de mentă și trandafir, fără punguțele cu lavandă uscată, fără recipientele de ojă, fără vrafurile de dosare și registre în spatele cărora doamna Flori citea pe ecranul computerului cele mai noi știri din lumea modei. E doar o casă abandonată din care fostul proprietar și-a luat tot calabalâcul plecând spre o viață mai bună.
La ora zece, doamna Camelia, care pusese de mult timp ochii pe birou, începe să-i dea târcoale, așteptând să vadă dacă urmează să aibă vreo contracandidată pentru ocuparea lui. Nicio altă doamnă nu se arată interesată.
- Ce? Vrei să te muți în locul ei? Vezi, să nu te bântuie, fată, spune doamna Andrada suflând oja proaspăt aplicată pe unghii.
- Păi ce, doar n-a murit, Doamne iartă-mă!
- N-a murit, dar eu tot simt niște energii negative din colțul ăla. Mereu mă lua cu frig când mă privea Flori. Are o răutate în ea femeia asta, ceva nemaipomenit.
- Ar trebui să facem o sfeștanie, zice șefa sec. Cred că am niște tămâie la mine.
- Terminați, ce naiba! face doamna Camelia, deschizând și închizând, pe rând, toate sertarele.
Gestul ei și sunetul lemnului lovit de lemn îmi creează o stare de neliniște. Parcă asist la profanarea unui spațiu care, până ieri, păruse învăluit de o aură mistică.
- Băi, ce-i asta?
Doamna Camelia ține ceva în mână. E plicul alb pe care o doamnă scrisese în grabă: cu dragoste, din partea colegilor. Plicul cu vouchere.
- Cred că l-o fi uitat.
- Oare? se strâmbă doamna Andrada. Eu vă zic sincer că m-așteptam la o fază de genul. Cred că și florile le-a zvârlit în primul tomberon.
- Vrei să zici că l-a lăsat intenționat?
- Nu cred, totuși, spune șefa. Poate c-a fost emoționată. L-a pus în sertar și l-a uitat acolo.
- Păi sun-o și zi-i, atunci. Zi-i că l-a uitat și să vină să și-l ia.
- Că altă treabă mai bună n-am, zice șefa și deschide sugestiv unul dintre dosarele aflate în fața ei.
- S-o sune Cosmin, rânjește doamna Camelia, că doar el era preferatul ei. Pe el îl suna să-i completeze cererea de concediu și ei doi își făceau lucrările împreună.
Tresar, conștient de toate privirile ațintite asupra mea ca niște raze laser. Vreau să zic că, ce dracu', ar trebui s-o sune ea, dacă tot e atât de curioasă, dar oftez și mă trezesc căutând în agendă numărul doamnei Flori. Înainte să apelez, mă ridic, totuși, și ies pe holul instituției, închizând în spatele meu ușa biroului.
Îmi răspunde la al treilea țârâit.
- Cosmin? S-a întâmplat ceva?
Pare ușor buimacă. Poate doar ce s-a trezit sau poate a decis să-și înceapă ziua cu un pahar mare de gin, așa cum singură recunoștea că mai face uneori. Oricum ar fi, nu sunt eu în măsură să o condamn. Trag aer în piept.
- Mă scuzați că vă deranjez. Doamnele vor să facă o rearanjare și... mi-au zis că-i posibil ca dumneavoastră să fi uitat...
Mă opresc. Urmează câteva secunde de tăcere, de parcă cineva stinsese lumina peste convorbire. E calmul dinaintea furtunii.
- Le bag în pizda mamii lor! Niște borhoți ordinari. Am făcut pancreatită din cauza lor, Cosmin. Am stat și le-am făcut treaba, iar ele s-au lăfăit ca niște țoape în concedii. Eu am rămas să muncesc. Pentru ce? Pentru niște reduceri? Auzi, tu, mi-au făcut cadou reduceri la magazinele lor de haine. Ca la săraci. Ca la ultimii derbedei, ce să-ți spun. Mă cac pe reducerile lor.
- Eu să știți că n-am fost de acord.
- Știu că te-au băgat pe tine în față. N-a avut curaj niciuna să mă sune. Borhoții naibii! M-am purtat prea ca o doamnă față de cât merită.
Din nou tăcere. Mă gândesc că aș putea să închid pur și simplu telefonul.
- Cosmin? spune ceva mai liniștită. Zi-le c-o să vin mâine sau poate săptămâna viitoare. Așa să le zici, da? Dar să știi că n-o să vin niciodată să mai dau ochii cu scârbele alea.
Când le transmit mesajul, observ o umbră de nemulțumire care străbate chipul doamnei Andrada, de parcă ar fi sperat să audă un alt răspuns.
- V-am zis eu? spune șefa. L-a uitat. Nici n-avea de ce să-l lase aici, că ieri a fost foarte frumos. M-am și emoționat. Am văzut latura ei umană.
- Exagerezi, spune doamna Andrada, a jucat teatru. Teatru ieftin.
- Ba eu zic c-are dreptate, conchide doamna Camelia, strecurând plicul înapoi în sertar. Mie-mi pare puțin rău c-a plecat. Ieri am plâns ca o proastă, mi-am amintit de toate momentele frumoase. Lasă, să-și ia ceva, s-aibă amintire de la noi.
Mă așez pe scaun și atenția mi se mută în colțul din dreapta jos al ecranului computerului, acolo unde este afișată o notificare. Email redirecționat de la florina.petrescu. Îl deschid. Este trimis de o colegă de la un alt departament. Sub titlul Felicitări! este atașată o singură fotografie. Îmi dau seama că a fost făcută în aceeași cameră în care mă aflu acum, dar cu foarte mult timp în urmă. Înfățișează, în tonuri sepia, o tânără femeie în spatele unui birou pe care sunt mai multe căni, pixuri și foi. Femeia ține brațele în lateral și zâmbește, buzele ei alcătuind un arc de cerc perfect. Cu greu o recunosc pe doamna Flori.