Ăștia hăcuiesc la mine de 103 ore. Pentru început m-au scalpat, dându-mă unui chel, pielea în care am trăit au dat-o unui colectiv de arși, picioarele și mâinile unor scriitori mimico-gestuali, organele fiscale unor contabili, venele au fost trase pe sfoară și lăsate să atârne de grindă. Pe urmă măruntaiele au fost împărțite între lacomi și invidioși, plămânii au zbierat, găsindu-și lăcaș în pieptul unui nou născut, inima mi-a rămas la ultima nevastă, creierul și sufletul nu au fost distribuite.
Bogdan Sebastian Burjan
I-au mâncat corbii, ochii cei stinși și goi de atâta amărăciune. Avea să orbecăie în întuneric. I-au mâncat viermii urechile și timpanele. Nu mai avea echilibru și cădea la fiecare treaptă în jos. Și nu auzea cum i se frânge de durere fiecare parte din corp. Ar fi ridicat o mână, să se sprijine. Sau ar fi dat din aripile-i frânte de dor. Să se ridice puțin, să respire. Același aer greu, ce nu-i mai intra demult în plămânii reci și goi. Și-ar fi smuls inima din piept, să urle de durere, de chin și de viață. Atunci.
Amalia Melnic
De profesie medic. Sunt conștient că știința umană este limitată. Așadar, m-am dat pe mâna unora mai luminați. Era o după-amiază de vară când i-am întâlnit prima dată, s-au prezentat politicoși și m-au invitat să fac parte din experiment. După prima etapă, am început să comunic telepatic cu animalele. În a doua, am primit un implant cerebral, de atunci îmi pot înregistra visele ca pe filme. Nu știu câte puteri voi fi dobândit până la final. Stau și mă întreb. Oare oamenii pe cine au venerat până acum.
