Ce e aia, o fereastră, ce lumină, a, uite biroul, era o hârtie, ă, adică scrisesem ceva despre mine, vreau să studieze ei asta, ce trăiesc eu, unde e hârtia aia? Tu cine ești? Mi-ai văzut hârtia? Ești Luiza, nu? Mamă, sunt eu, Ana, mă recunoști? Ana? Care Ana? Aa, da, asistenta, ai venit să mă iei, că am vrut, adică am semnat, să mă duci la ei când va fi, nu mai e mult, dar e greu că tot uit, a, uite hârtia aia.. Mamă, bea puțină apă. Citește. Să mă donezi, Ană, când am să uit tot. Un leac vor găsi. Măcar voi să nu
Elena Fermuș
Își privea fiica pentru ultima oară. Era ca o floare artificială, care nu moare, dar nici nu mai înflorește. În fond, dincolo de orice știință e voia Domnului. Știința atât a mai putut, să-și lege aparatele de ea și să o facă sclavă. Să amâne puțin inevitabilul. A decis să nu lase totul din ea să moară. N-a mai spus nimănui, ar fi hulit-o până și dascălul din sat. A dus-o la îngropăciune c-un gol în locul inimii. Și-a zis în sine că Ăl de Sus o rupe o fărâmă dintr-a Lui și-o pune-o-n pieptul ei, să-i bată veșnicia.
Caterina Tudorache
Tița intră vijelios în maghernița cu nume de bar. Vasile. Ți-am zis de trei ori că nu te mai bat. Femeia voinică, ca să fim delicați, împinse un copil slăbănog. Ăsta ce e? Vasile clipi pentru prima oară. Nu se vede? E un copil. Da, prostule. Știu. Al nostru. Și îi e foame. Dacă ieși de sub masă, vede toți că e bucățică din tine. Bețivanule. Că ar trebui să te studieze ăia să vadă cum te mai rabdă pământul. Doi vecini aproape treji începură să plângă. Apăi dacă pleacă Vasile la studii, noi cu cine mai bem, Tițo?
