Când eram mic, eram gras. Gras și cu pistrui. Și bâlbâit. Ai mei mă puneau să repet fraze complicate, să trec peste bariera aceea, blocajul cum le plăcea lor să îi spună, șapte sate late, ș-alte alte șapte sate late ș-încă alte șapte sate late. Când nu erau sate, erau sași. Și saci. M-am străduit, sincer m-am străduit. Tot bâlbâit am rămas. Gras, bâlbâit și atât de timid, de nici măcar o fată bătrână nu și-a ostenit visele tânjind după corpul meu acoperit cu pistrui. De aceea m-am hotărât să îl dau. Cu suflet cu tot.
Augustin Bănică
Plouă. Merg pe podul Londrei goală, precum o carcasă. Desculță, tălpile-mi ard a nesiguranță. Vocifera că i-am luat ființa, banii și rațiunea. Apoi mă cerea în căsătorie. Și după refuz, amenințarea cu moartea. A rămas cu lașitatea. Am atâtea întrebări despre lumea asta. Ilogic. Mă tem că din tot ceea ce știu, nimic nu este concret. Mă simt disecată, secționată și cusută la loc. Cu ace-n inimă zac într-o baltă de sânge. Și vag parcă mă simt datoare față de viață. Să o trăiesc. Sărmanele creaturi.
Iulia Biro
Mărite, s-au străduit destul. De când i-ai lăsat să vadă pentru o zecime de secundă asteroidul JXT, au reușit să demonstreze matematic existența lui. Au sacrificat două secole, plus sănătatea psihică și familiile a trei sferturi dintre cercetători. Deja se crede că este un blestem al lui JXT, nimeni nu mai vrea să-l studieze. Vrei să fie descoperit sau m-ai pus degeaba să le trimit profeția aia? Zic să li-l dai să-l cerceteze. Dacă o fac cum trebuie, se vor autodistruge și scăpăm de ei fără să mișcăm un deget.
