Dimineață m-am trezit cu tristețea mușcând hulpav din mine. Mi-am smuls brațul drept și-am aruncat după ea. N-am nimerit-o. Mi-am scos apoi ochii, un rinichi, ficatul, inima. Le-am înșirat pe sfoara de haine din spatele casei, să se zvânte de negreală. N-a trecut mult și le-a luat vântul. Brațul stâng încerca să le culeagă, alergând bezmetic pe picioarele dezlânate. Din curtea vecină, Știința pândea. N-o interesau decât 21 de grame din mine. Habar nu avea că le arvunisem demult, pentru o himeră.
Radu Gramatovici
Mirosul de mezeluri te izbea de când intrai în Salonul de artă comestibilă. Oamenii se înghesuiau în jurul celebrelor ceasuri curgătoare ale lui Dali, acum realizate din felii de parizer și așezate pe role burdușite din același mezel. Artistul se plimba c-un platou și striga la răstimpuri: luați, experimentați timpul. Când ajunse în dreptul meu, îmi șopti complice: așa se consumă viața omului. Simții nevoia să-l aprob: ce metaforă cu gust. El, însă, se uită intrigat la mine și mă corectă grăbit: nu, nu. La propriu.
Marius Stan
Am aflat că e ceva caritabil, pentru binele altora. M-am luptat cu acest concept asociat cu generozitatea. E greu să accept că binele altora e mai presus decât al meu. Dar, mă rog, donez corpul științei. Și ce primesc în schimb? Nimic. Acel nimic pe care îl disprețuiesc. Zero. Nada. E totuși corpul meu, carne și oase și nervi, mai ales nervi. Cum să-l dau pe degeaba? Pentru ce? Pentru știință? Pentru tocilarii ăia care și-au rupt coatele pe băncile facultății? Mai bine donez corpul unei biserici. Ca să mă ierte.
