Jurnal

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Când, în 1992, editura franceză Gallimard publica acest "Jurnal", la aproape jumătate de secol după încheierea războiului şi moartea autorului său, motiva acest gest prin necesitatea unei restituiri esenţiale pentru memoria unei perioade despre care multă vreme a fost îngăduit să se vorbească într-un singur registru. Curajul de a da publicităţii o frescă a "celeilalte Franţe" din anii 1939-1945 este egalat de intensitatea trăirilor şi luciditatea analizelor "colaboraţionistului diabolizat" Pierre Drieu la Rochelle, căruia retragerea cărţilor sale de pe piaţă, după Eliberare, nu a reuşit să-i distrugă posteritatea.

Merită citit? În faţa acestui jurnal de război explodând de ura lui Drieu împotriva a tot şi a toate, a femeilor, a evreilor, a celor mai buni prieteni ai săi şi a lui însuşi, iată întrebarea pe care mulţi cititori şi-o vor pune. Noi socotim că da, mai cu seamă datorită importanţei scriitorului şi înaltului interes al acestei mărturii. Gestul publicării Jurnalului în limba română trebuie privit în acelaşi sens, de restituire, de pledoarie pentru cunoaşterea plurivalentă a unei epoci revoluţionare pentru istoria umanităţii, şi nu de raliere a editorilor sau traducătorilor la opiniile exprimate de autorul său.

Ediţia de faţă reproduce textul publicat la Gallimard, cu mici modificări impuse de scopul urmărit, anume cursivitatea textului şi uşurarea urmăririi de către cititor a ideilor şi persoanelor, nu puţine, care apar în aceste pagini. Astfel, de exemplu, nota din 18 noiembrie 1941, care apare în manuscrisul lui Drieu la Rochelle ca "Diner chez GLL avec PM et VA", transpusă de editorul francez în "Diner chez G[abriel] L[e Roy] L[adurie] avec P[aul] M[arion] et V[ictor] A[rrighi]" a pierdut în textul nostru croşetele: "Cină la Gabriel Le Roy Ladurie cu Paul Marion şi Victor Arrighi".

În privinţa notelor de subsol, s-a păstrat majoritatea celor din ediţia critică franceză (realizate cu acribie şi profesionalism de Julien Hervier, în colaborare cu Jean-Pierre Azéma), adăugându-se un număr de adnotaţii ale traducătorilor şi ale îngrijitorului ediţiei în limba română, acolo unde s-a considerat necesară explicitarea anumitor aspecte nefamiliare cititorului român, pe care editorii francezi le-au socotit implicit cunoscute în momentul publicării Jurnalului.

Radu Badale

10 mai [1940]

În fine, începe războiul pe frontul occidental. Toată iarna am prezis atacul german. Mă gândeam că mai întâi va face o breşă pe Rin sau pe Sarre. Dar probabil că se va întâmpla exact contrariul. Atac masiv în Olanda pentru obţinerea unei poziţii aeriene şi maritime privilegiate faţă de Anglia; atragerea trupelor noastre în acea zonă; apoi, năvală italo-germană asupra Elveţiei, în spatele căreia există fără îndoială un punct slab al liniilor noastre fortificate.

În acelaşi timp, în mod sigur, năvală italiană asupra Salonicului, pentru a închide accesul ruşilor la Mediterana şi al aliaţilor la Marea Neagră. Dat fiind că această operaţiune ar fi prioritară, să fie oare cu putinţă ca Mussolini să nu se angajeze imediat pe frontul occidental, iar noi, mulţumiţi de a nu-l avea încă în spate, să-l lăsăm să se desfăşoare în Balcani? De altfel, cum ar putea fi împiedicat să ajungă la Salonic? Cum ar putea turcii, fără aviaţie, fără artilerie şi muniţie, să ajungă la timp? - În acest caz, Hitler nu ar ataca imediat în Elveţia.

Japonia şi America vor intra în război în acelaşi timp. Dar Rusia? Va încerca să ocupe poziţii în Balcani în vederea viitoarelor acţiuni împotriva unui Hitler învingător în Occident. Oare va face mai mult decât atât? Totul va depinde de noi şi de rezistenţa noastră. Dar în Rusia nu va fi revoluţie şi haos de îndată ce ţara se va angaja în operaţiuni prelungite?

Nu îmi închipui că Olanda va rezista prea mult, mai mult de patruzeci şi opt de ore. Dar Belgia? Vom ajunge prea târziu în Olanda. Ajutorul englez pe mare va fi împiedicat, la fel ca în Norvegia.
- Belou se întoarce de la Nancy, unde a fost în misiune pentru Crucea Roşie, a fost bombardată, şi ceva s-a schimbat în privirea ei de frumoasă infirmieră.

Privesc cu neîncredere cum mă străbate ideea vagă de a pleca să mă înrolez pe undeva. În avangardă îmi este imposibil, cu braţul meu prăpădit, cu inima care îmi bate aiurea, şi mai ales cu varicela şi sciatica mea (în fond am îmbătrânit înainte de vreme). Atunci să port uniformă undeva în spatele frontului.

Dar mă agasează privirile portarilor şi ale altor judecători de soiul ăsta. Şi simt ruptura cu tinereţea. Şi mai cu seamă mă plictisesc. Nu mai pot lucra şi nu ştiu nimic, nu experimentez nimic. Totuşi trăiesc aventura politică. Dar asta constituie un jurnal intim, găunos ca toate jurnalele intime.

Este al meu mai sincer decât altele? Mai complet nu este.

Nu sunt în stare să-mi duc gândul până la capăt şi să doresc victoria totalitarismelor, care totuşi reprezintă, pentru viitor, o uniune europeană mai organică şi mai eficace decât Societatea Naţiunilor pe care vom fi în stare să o creăm dacă vom învinge. Nu sunt în stare să mă eliberez de reacţia mea franceză instinctivă. Obişnuinţa este o a doua natură, iar a doua natură este un instinct.

Parţial, din aceleaşi motive am avut reţineri şi faţă de comunism, în urmă cu câţiva ani: pe hârtie, văd necesitatea actuală a internaţionalelor, dar practic, în forul meu intim, rămân la stadiul patriilor.

De ce să-mi fie ruşine de această ambiguitate, este specifică artistului care resimte totul în contrast, în conflict şi în dramă, de aceea ar trebui să fie cu desăvârşire mut în afara operei sale propriu-zis creatoare - chit că ar acţiona potrivit reflexelor care îl unesc cu oamenii de rând.

Nu pot ignora raţiunile totalitare, aflate în acest moment faţă în faţă cu raţiunile naţionale ale Franţei şi Angliei, sau cu vechile lor raţiuni imperiale; la fel cum resimt elementele pro şi contra din indiferent care caz psihologic din viaţa individuală curentă.

Michelangelo pe meterezele Florenţei. Prea sensibil şi impulsiv pentru a înţelege raţiunile imperialilor şi sfârşitul de moment al Italiei.

Mă poate interesa soarta Belgiei, a Olandei? Forme şi măsuri perimate... simt prea bine că toate astea au devenit prea mici şi viaţa lor sub aspect modern nu a fost decât de scurtă durată.

Elveţia, Flandra, Ţările de Jos, Suedia etc... sunt moarte încă din secolul al XVII-lea.

Şi ştim prea bine că Franţa şi Anglia nu îşi vor reface niciodată suveranitatea din secolul al XIX-lea. Atunci?

Aş vrea să sper din toată inima într-o Europă asociativă, pentru care luptă Anglia şi Franţa; dar elementele politice care se oferă pentru a încununa această luptă mi se par perimate: liberalism monarhic şi capitalist, democraţie radicală şi masonă, socialismul Internaţionalei a II-a, catolicism şi protestantism fără elanuri de ansamblu. Să sperăm oare că din luptă se va degaja o forţă virilă între Londra şi Paris, care va mătura vechile partide, vechile ideologii, vechile instituţii, vechiul raţionalism şi vechiul sentimentalism îngemănate? Mă îndoiesc, şi de îndoială mă împiedic.

Pe de altă parte, de la Moscova ce să aştepţi? Când am aşteptat ceva, era din disperare de cauză (cf. Une femme à sa fenêtre), distrugere pur şi simplu. Acum nu mai văd acolo decât slăbiciunea rămăşiţelor occidentale şi slăbiciunea rasei ruse. Slăbiciunea raţionalismului occidental rupt de ultimele sale rădăcini înfipte în Evul Mediu se face simţită violent la Moscova, ca şi la Washington.

Roma? Dar Roma nu mai poate decât să cedeze în faţa altora.

Berlin? Sau mai curând Berchtesgaden? Nu îmi fac iluzii, ştiu prea bine că sincretismul instituit de o Germanie victorioasă va face şi mai puţin decât sincretismul lui Augustus, după cel al lui Alexandru.

Vine prea târziu, nu va mai avea poeţi ca Vergiliu şi Horaţiu. În cel mai bun caz va avea mai pe urmă oameni ca Marc Aureliu sau Seneca - ceea ce este puţin. Spiritualitatea sa va fi mai înaltă decât a evreilor Geistbolschevismus-ului, de la Hollywood etc..., pe care doreşte să o înlocuiască?

Mai înainte de toate, văd în hitlerism una dintre acele brutale reacţii fizice cu care omenirea se biciuieşte din când în când, una din acele cufundări în bestialitate. Sufletul obosit se duce să caute forţe noi în animism.

Barbarie, nu exişti decât la cei extrem de civilizaţi, care se refugiază în tine. Cu siguranţă că Hitler va dărui Europei acea siguranţă a automatismului birocratic pe care ruşii nu au ştiut să o pună la punct, la adăpostul căreia omul epuizat va face o îndelungată cură de repaus, destindere, monotonie, stupiditate, de care are mare nevoie.

Citesc Biblia, pe care o apreciez în litera ei, dar care mi se pare foarte săracă din punctul de vedere care mă interesează.

Singura gândire filosofică se află la Sfântul Pavel - şi o datorează grecilor, arienilor.

Mii de fapte mărunte au dovedit în vremea din urmă că acest război este războiul evreilor şi al englezilor. Iată-ne în curând descotorosiţi şi de unii şi de ceilalţi.

Vineri, 21 [iunie 1940]

Nu am respirat niciodată un aer mai irespirabil. Abundenţa de prostie se transformă în potop. Francezii se întrec - care e mai prost, mai incult, mai departe de orice adevăr omenesc, de orice rectitudine virilă. Cât despre femei, nici să nu vorbim.

Mă uit la oamenii ăştia care se află încă sub influenţa propagandei engleze, şi care peste trei luni vor fi remodelaţi de acţiunea germană. De multă vreme nu mai existau francezi, ci anglofili, rusofili, italofili sau chiar germanofili (aceştia din urmă, mai puţin numeroşi şi mai puţin îndrăzneţi).

În micul hotel de pe malul râului Dordogne circulă părerile cele mai inepte: "Nu putem să abandonăm Anglia." "Nu e cu putinţă ca Franţa să nu mai fie Franţa." Din păcate, de multă vreme Franţa nu mai e Franţa, iar imbecila Anglie i-a exploatat şi i-a dezvoltat slăbiciunea pretinzând a-şi menţine o parte de forţă în slujba ei.

Trec soldaţi, cu expresii vinovate, cu conştiinţa încărcată. Sigur că erau prost înarmaţi şi rău conduşi, dar tot au sentimentul că nu au făcut imposibilul. Dar nimeni nu e obligat să facă imposibilul, spune o josnică maximă. Nici în 1914 nu mi s-au părut prea demni de admiraţie. Atât în apărarea, cât şi în atacul lor exista ceva pasiv. Niciodată acel impuls desăvârşit şi hotărâtor.

Pétain a reamintit adevărul pe care eu l-am înscris încă din 1922 în prima mea carte politică [1]: Franţa din 1914-1918 nu a câştigat războiul decât cu ajutorul multor aliaţi, cu ajutorul lumii întregi. Faţă în faţă doar cu germanii, aceştia ne-ar fi învins cel puţin la fel de uşor ca în 1870.

Stau de vorbă cu un soldat; ghinionist cum sunt, dau peste un comunist, care îmi spune: "Nemţii sunt slăbiţi, de asta va profita o a treia putere. Stalin se şi îndreaptă spre Lituania." Admirabilă puterea credulităţii la proşti. Îi spun: "Nu crezi că ar fi făcut mai bine să atace când bătălia era în toi, decât să aştepte momentul când nemţii vor avea mâinile libere?" O uşoară jenă i s-a strecurat în priviri, dar a fugit departe de ispita de a se îndoi.

Restaurantul e plin de ofiţeri ai statului major, care au aerul acela rătăcit al francezilor în voiaj. Ofiţeri ai statului major din ariergardă canalizându-se spre o supremă ariergardă, birocraţi meschini care lasă morga ţâfnoasă a birourilor şi vin să mănânce la pensiune sub privirea dezabuzată a civililor. Toţi ăştia nu se gândesc decât să se întoarcă acasă şi să-şi vadă de pescuit, cu speranţa că afacerile lor vor fi aşa neînsemnate încât Gestapoul nu se va ocupa de ele. Franţa va cădea mai jos decât Olanda, căzând mai de sus.

Dacă din întâmplare Germania nu va anexa Franţa, francezii se vor mânca unii pe alţii într-o dezlănţuire de uri mărunte şi meschine, şi vor dovedi o asemenea incapacitate de a se guverna, încât Hitler va fi obligat să le acorde suprema favoare de a-i lua sub obrocul lui.

Spectacolul pe care îl va oferi ultima generaţie a literaturii franceze va fi îngrozitor. Ce mutră vor face unii ca Mauriac, Giraudoux, despărţiţi de unii ca Maurois şi ca Bernstein? Dl. Mauriac, cu perfida şi perversa lui indulgenţă pentru comunişti, cu articolele lui imbecile împotriva lui Hitler. Şi onctuosul şi linguşitorul Duhamel? Şi Giraudoux, autorul de carton al textului "Pleins pouvoirs" [2]?

Bernanos a făcut un pas uriaş peste ocean, ceea ce dovedeşte măreţia instinctului său [3].

Dar anglomanul de Morand [4]?

Maurois şi Bernstein vor reprezenta literatura franceză în America, aşa cum au făcut-o întotdeauna. Aceşti evrei vor scrie în engleză cu la fel de multă uşurinţă şi la fel de plat ca şi în franceză.

Benda, Suarès - ăştia unde-or să crape?

Cum vor renaşte comuniştii. Aragon? Malraux?
- Şi toţi jidoviţii marilor administraţii şi ai băncilor?

Văd deja evoluând un mare agent al capitalismului, precum Detoeuf, care, acum patru ani era antifascist convins, şi iarna trecută scria o carte împotriva lui Hitler.

Dl. Prouvost şi-a obţinut numirea la şefia propagandei, cu siguranţă că pentru a-şi asigura schimbarea bruscă de orientare şi pentru a le oferi germanilor garanţii cât mai curând posibil.
- Dl. Cotnăreanu trebuie obligat să vândă Le Figaro pentru a obţine răscumpărarea lui de către Carbuccia [5] sau Mansour [6].
- De alcătuit o echipă cu cine? Céline, Giono (?), de înlăturat Maulnier, Petitjean, Jouvenel, Fernandez. De întrebat Jouhandeau. Marion (evreu?)
- Va reapărea oare Doriot?

Céline şi Giono se vor înţelege cu germanii. Şi nu degeaba, sunt cei mai buni scriitori ai epocii, împreună cu Bernanos.

Montherlant, care îi sâcâia pe comunişti scriind în Commune şi Le Soir, va continua oare să se ascundă, aşa cum a făcut după explozia lui din septembrie 1939 [7]? Atunci a fost foarte brav pentru că era vorba de o comedie.

Cât despre N.R.F., o să mi se târască la picioare. Adunătura asta de evrei, de pederaşti, de suprarealişti timizi, de dascăli francmasoni se va agita lamentabil. Gallimard, lipsit de al său Hirsch [8] şi de alţi câţiva, Paulhan, lipsit de al său Benda, se vor strecura pe lângă pereţi, cu coada între picioare.

Şi micul Petitjean, care ceda în faţa evreilor şi a democraţiei, care dădea într-un patriotism oficios şi lipsit de culoare!

Oare Maurras va avea în fine tactul de a muri? [9]

Şi Gide, cu toţi prietenii lui evrei germani şi cu toţi pederaştii lui emigraţi?

Şi Schlumberger, care cu întârziere juca rolul lui Barrès în Le Figaro condus de evreul român?

Duşmanii mei: Aragon, Bernstein, Benda, Paulhan, Hirsch, Fernandez, Alphand, Gérard, Bauër.

Căldiceii: Parrain, Monnier, Maulnier, Petitjean.
- De gândit la o apropiere de Céline, de Giono (?), de Malraux (?) Mai ales de căutat unii noi, care trebuie formaţi. Brasillach? Nu. Nici pederaşti, nici evrei pe jumătate.
- De republicat Gilles, Ecrits de Jeunesse, o culegere de articole recente.
- Să întemeiez o revistă, aproape singur.
- Franţa trebuie împărţită în mai multe mari regiuni: fostele ţinuturi ale imperiului (Lille, Lorena, Alsacia...), Galia francă de la Somme până la Loara, Acvitania, Provenţa.
- De epurat Academia Franceză, de desfiinţat premiul Goncourt. De epurat tot Institutul. De suprimat Şcoala Normală şi Agregarea. De redus învăţământul secundar, de suprimat toate înlesnirile de examen, de bursă, de compensare. De transportat marile şcoli şi Sorbona în provincie. De desfiinţat mai multe universităţi. De îngenuncheat spiritul Politehnicii şi al Inspecţiei.
- De lovit în dominicani, în iezuiţi (?)
- Să fie puşi sub urmărire evreii pe jumătate.
- Să fie degajat Ministerul de Interne şi palatul Elysée de casele învecinate şi de anexele lor parazite. Să fie distrusă gara Orsay, spitalul de pe rue des Saints-Pères. Să se declare monument istoric vechiul cartier de pe Rive Gauche (malul stâng al Senei) în întregime. Să fie demolate casele moderne construite acolo.

Să fie distrus palatul de la Trocadéro. Arhitectură evreiască [10]. Să fie doborât turnul Eiffel.
- Să se facă ordine în rândul institutorilor. Să se creeze un nou ordin al institutorilor. Să fie dezvoltat învăţământul tehnic.

Să fie trimişi înapoi la ţară cei născuţi acolo.
- Să fie distruse gările Saint-Lazare, Montparnasse, Halele, Bursa. Parisul să devină o grădină. Să fie salvată avenue des Champs-Elysées, să fie reglementate reclamele luminoase, firmele, afişele. Să fie exilate firmele Renault şi Citroën.
- Să fie transformate la fel oraşele Lyon şi Marsilia.

17 februarie [1943]

Căderea Harkovului. Ura! Să urlăm împreună cu lupii: moarte burghezilor!
- Iarna asta, ocultismul a început să mă obosească: îi zăresc capătul. Şi nu numai a ocultismului elementar. Singurul lucru care mă interesa în el era o anumită metafizică, o combinaţie de Alexandria şi India. În afară de Platon şi de Upanişade nu e, fără îndoială, nimic. Recitesc romane: L'Homme qui rit, Les Misérables. Astă-vară am recitit Karamazov pentru a treia sau a patra oară. Puţin dezamăgit de calitatea metafizicii. Stareţul [11] miroase un pic a habotnicie şi a devoţiune. Povestea Marelui Inchizitor mi se pare mai scurtă [12]. Şi asta pentru că, între timp, mi-am aprofundat studiile religioase. Recitesc tot Sfântul Pavel cu mare bucurie, el este creştinismul. Înainte şi după el nu e nimic. Esenţialul este acolo: e măreţ şi atroce. E o întâlnire a gândirii greceşti din mistere şi a noţiunii evreieşti de Mesia. E un mare metisaj: evreii înşişi sunt un amestec de arieni şi semiţi. Pavel era un evreu din diaspora, cufundat în mediul arian. Acest gând cumplit că lumea e rea, că întreaga creaţiune este prada celui viclean (Romani) era gândirea tuturor religiilor bazate pe mistere, aproape a întregii filosofii greceşti, precum şi a gândirii Indiei. Nu e specific evreiască. Arabii n-au creat o religie atât de pesimistă, ei, adevăraţii semiţi.

Din punctul meu de vedere, lumea nu e rea. Nu există nici bine, nici rău. Pur şi simplu există Dumnezeu, apoi lumea, apoi din nou Dumnezeu. Faptul creaţiunii este smintit, absurd şi minunat. Să ne bucurăm, rând pe rând, de Dumnezeu şi de creaţie. - Spun asta ca să folosesc termenii obişnuiţi ai metafizicii creştine. În realitate, prefer analiza indiană, mult mai profundă: nu există nici Dumnezeu, nici lume. Există eul şi sinele. Baghavad Gita marchează punctul de echilibru cel mai fericit între negarea şi acceptarea lumii, simultan. Sunt vedantist: în Vedanta, noţiunea de fiinţă e mult mai subtilă şi suplă decât în tomism [13]. Toate cuvintele sunt depăşite şi abolite - misticismul creştin, stânjenit de ideea morală a dragostei, nu ajunge niciodată până aici. Cunoaşterea indiană e mai profundă decât dragostea creştină.

Freud. Desigur, mi-am iubit mama. Dar am ştiut acest lucru. Am fost conştient de dragostea mea pentru mama. Am avut o doică, din Auvergne, care se culca cu grădinarul bunicii mele: de acolo s-ar putea să mi se tragă preferinţa mea faţă de târfe, precum şi fixaţia asupra mamei. Să fi iubit oare femei care semănau cu mama? Da, de exemplu, prima mea dragoste dezlănţuită şi realizată (Marcelle Jeanniot-Lebey-Dullin, infirmiera din Gilles); era mama în mai bine. Tip celto-germanic: structură destul de puternică a capului, faţa destul de lată în partea de sus, nas drept, bărbie bine decupată, ochi cenuşii, păr şaten deschis, talie mijlocie, temperament vioi, motivată mai degrabă de orgoliu, de vanitate şi mai degrabă de dragoste decât de bani. - L-am urât, temut pe tatăl meu. Foarte de timpuriu m-am solidarizat cu el împotriva mamei, pentru că ea ţinea la el. Dar drama geloziei mamei şi drama banilor erau atât de declarate în familia mea (vezi Rêveuse Bourgeoisie [14]) şi încă se dezvoltau puternic, până într-acolo încât se transfigurau în drama mea oedipiană.

Nereuşitele mele. Să fi fost aceste nereuşite în faţa femeilor cinstite, ca mama? Dar o bănuiam foarte tare pe mama că nici ea nu era cinstită. Prima mea nereuşită a fost în faţa unei fecioare. Nereuşite în faţa fecioarelor. În faţa femeilor cinstite, mă speriam de fosta fecioară şi totodată mă dezgusta ideea că fusese spurcată de către soţ şi amanţi. Recurgeam la târfe pentru că ideea completei lor spurcăciuni mă făcea să mă simt în largul meu. Educaţia mea religioasă îmi sădise cumva ideea că dragostea fizică este impură? Probabil exista şi asta, nu numai fixaţia pe mama. Dar cele două aspecte sunt, desigur, legate între ele în istoria omenirii.

Am vrut mereu să mă însor, din cauza unui impuls din copilărie, dar foarte devreme devenisem impropriu pentru aşa ceva. E drept, de asemenea, că exista şi o fatalitate socială. Nu existau fete în familia mea şi, întrucât părinţii mei nu vedeau aproape pe nimeni, prin ei n-aveam cum să cunosc fete. Sărăcia mă ţinea departe de fetele din burghezie. Nu pătrundeam decât în puţine case ale colegilor mei. Numai evreii mă invitau. Dar complexul meu de culpabilitate în privinţa lor s-a accentuat. Nu puteam să doresc o fecioară; dar cu atât mai puţin o evreică.

Bărbatul doreşte carnea mamei sale, apoi aceasta îi inspiră oroare, nu numai pentru că se trezeşte conştiinţa socială, ci şi pentru că mama îmbătrâneşte. Pe la doisprezece ani, atunci când pubertatea era în toi, o doream pe mama deplin conştient, adică ştiind că e o crimă şi iubindu-mi crima, sedus de acel gust unic şi în acelaşi timp simţeam trezindu-se în mine furie şi dispreţ faţă de ea, pentru că îmbătrânea şi se urâţea. Intram pe nepusă masă în baie, ca să-i văd sânii fleşcăiţi, şi cred că ea nu punea zăvorul dinadins: căci şi ea era conştientă.

Dar atunci eşti dezgustat de orice trup pe vecie, în afară poate de trupul absolut spurcat al târfelor. Femeile distinse pe care le-am iubit ştiam că mai avuseseră amanţi şi nu le doream decât în măsura în care eram înfiorător de gelos şi mi le reprezentam păcătuind în trecut, în prezent şi în viitor. Uneori însă deliram spunându-mi în acelaşi timp că în cinstea mea renăştea în ele tânăra pură, matroana pe veci apărată, femeia menită bărbatului unic.

Şi încet, încet, vine clipa când totul seacă, imaginaţia poate chiar înaintea trupului. Îţi cunoşti prea bine mecanismele aşa ca un ocnaş culoarele ocnei sale, ai văzut totul, ai spus totul, ai simţit totul. Fiecare femeie seamănă cu toate celelalte şi în primul rând cu una din categoriile în care o clasifici după ce abia te-ai uitat la ea.

Mai e ceva: dispreţuieşti femeile, le consideri proaste, fără pic de originalitate, sexul lor e doar o reflectare. Şi bărbaţii, cu câteva excepţii, care rezistă puţin mai mult la o examinare atentă, nu sunt decât reflectări reciproce. Vine momentul în care nu-ţi mai afli satisfacţia decât în Dumnezeu sau în Nirvana şi nu mai contează dacă trupul seacă sau spiritul devine găunos.


Note:

1. Mesure de la France (Grasset, 1922).
2. Pleins pouvoirs a fost publicat de Giraudoux în 1939.
3. Bernanos a plecat în America de Sud încă de pe 20 iulie 1938. Nu se va întoarce din Brazilia decât în iulie 1945.
4. În ciuda anglofiliei sale, Paul Morand s-a raliat guvernului de la Vichy, numărându-se printre ambasadorii săi.
5. Horace de Carbuccia, director al hebdomadarului literar şi politic Grengoire, apropiat de extrema dreaptă. Ziarul va continua să apară în partea de sud.
6. Louis Renault, care figurează sub numele de Mansour în transpunerea orientală a lui Drieu, intitulată Beloukia, unde la adăpostul unei ficţiuni transparente îşi istoriseşte povestea de dragoste cu Christiane Renault.
7. Să admitem oare că Drieu se înşală în privinţa anului şi se gândeşte la Equinoxe de septembre (1938), culegere de eseuri violent ostile acordurilor de la München?
8. Louis-Daniel Hirsch (1891-1974), director comercial al editurii Gallimard, unde fusese numit în 1922. Afectat de legile rasiale, nu îşi poate relua postul după exod, dar continuă să-şi încaseze salariul. Va reveni la editură pe data de 10 octombrie 1944.
9. Drieu se socoteşte din ce în ce mai detaşat de linia maurassiană pe care o adoptase la începutul războiului, considerând că Maurras se înşelase grav în special prin incitarea la ură împotriva germanilor şi prin promovarea unui fascism francez, în locul celui european. Astfel se explică şi apariţia în programul lui Drieu din 20 iunie 1940 desfiinţarea publicaţiilor L'Action française şi Je suis partout (prima condusă direct de Maurras, a doua revendicându-se de la învăţăturile sale) (n. ed.).
10. Palatul Chaillot, amplasat pe locul fostului Trocadéro, a fost construit în 1937 de arhitecţii J. Carlu, Boileau şi Azéma.
11. Stareţul Zosima, călugărul bătrân care, în Fraţii Karamazov, este părintele spiritual al lui Aleoşa Karamazov.
12. Poemul Marelui Inchizitor îi este povestit lui Aleoşa de fratele său, Ivan, care l-a compus: Hristos, întors pe pământ, ar fi condamnat de Marele Inchizitor pentru că a avut prea mare încredere în libertatea umană.
13. Şcoală filosofică care se revendică de la învăţăturile Sfântului Toma d'Aquino (n. ed.).
14. Gallimard, 1937.