Eu și prietenul meu, Ionuț, trăim într-un mic apartament. Locuiesc acolo și părinții lui Ionuț, dar ei sunt mai mereu plecați într-un oraș cu nume ciudat: Serviciu. Nu pot vorbi, m-am născut fără acest dar, însă înțeleg ce zic oamenii. Sunt pudel și mă cheamă Taz. Nu am nimic de făcut, dorm cât e ziua de lungă și pot face prostii cu nemiluita. Mănânc numai bunătățuri și toți se joacă cu mine și mă smotocesc non-stop. E super faină viața, dar un lucru nu-l înțeleg, de ce pana mea n-am voie și eu să mă piș prin casă?
Nelson Ciotoi
Era mai creț ca o oaie de la stână. Chiar și decât ciobănescul ăla mioritic. Burebista, parcă. Și, pentru că treaba câinelui este să se gudure pe lângă stăpânul său, asta făcea și el, de dimineața până seara. Se gudura și lingea degetele murdare ale stăpânului său. Care, stăpân, era recunoscător pentru loialitatea lui și îi dădea, din când în când, resturile de la masă. Mai mulți meseni, mai multe firimituri. Și așa a fost până când stăpânul a trecut la un alt partid și l-a concediat.
Camil Popescu
Era o dimineață friguroasă de aprilie și Alecu Donici se chinuia să scrie o fabulă. Praful saharian acoperise toată moșia. Norii semănau cu niște știuci gata să înghită ultimele fâșii de cer albastru. În iazul din apropiere broaștele cântau. Doi raci dansau. Poetul trecu pe foaie: racul, broasca și o știucă. Din depărtare se auzi cățelul vecinei. Completă titlul: racul, broasca, știuca și un cățel. Uadăfac, își șopti Alecu în barbă. Nu merge. I-a strigat vecinei: fă potaia să tacă, muiere, că e din altă poezie.
