Peluza din stânga era a ei, cea din dreapta a lui. Obligațiile comune, de soi, și oficialitățile cu rang superior ocupaseră lojele, iar aspiranții stăteau în umbra tuturor. Gazonul era impecabil, luminile și sonorizarea mergeau brici. Când mirii pășiră în careu, mulțimea de nuntași ovaționă ca unul. Când începură să alerge după mingea aceea supradimensionată, toți respirau la unison. Puțini știau că înăuntru era darul comun al proprietarilor celor două echipe. Au fost fente, faulturi, hențuri și multe eschive. Arbitrii încă analizează dacă meciul a fost mai tare ca petrecerea de după.
Gabriel Rusu
Cea mai frumoasă poezie am învățat-o pe la 6 ani, într-un Jiul contra Sportul Studențesc. Ai noștri câștigau cu 4-1, iar tribunele cântau frenetic, nu da Doamne nimănui viața jiulistului. Minerii cotizau pentru echipa locală, un fel de socios, totul sub oblăduirea lui Miron Cozma. Ultima mare victorie a fost un 5-1 cu CFR Cluj. Eram adolescent. Nu-mi amintesc exact meciul, dar mi-a rămas în cap urarea făcută de un suporter arbitrului. Să-ți dea Dumnezeu un frate care să-ți zică tată. Metaforă deep, ca mina Petrila.
Cristian Nedelcu
S-a distrat un pic la mijlocul terenului, driblând jucător după jucător, dar faza nu se arăta a fi periculoasă pentru echipa rivală, care se îndrepta cu pași repezi spre câștigarea campionatului. A pasat în spate, el alergând rapid către careul advers. A urmat apoi centrarea. Pentru câteva secunde mingea a părut că stă pe loc în aer. În tribune s-a făcut liniște, toată lumea îl urmărea cu sufletul la gură. Nu a făcut decât să sară, iar Dumnezeu a atins ușor mingea cu mâna, trimițând-o în poartă.
