Copilăria în orașul academicienilor a fost plină cu momente duminicale de extindere a vocabularului. Erau un fel de meditații gratis, în care sute de participanți puneau gură de la gură cuvinte și expresii extra, pentru a da naștere unui izvor de vorbe pe care nu l-am bănuit că există. Nu mergeam pentru fotbal. Eram acolo pentru a studia expresiile tradiționale. Era destul ca arbitrul să facă o greșeală și limba română ajungea pe culmi de dezvoltare inimaginabile. Ce-am învățat pe stadion, încă îmi folosește.
Vero Anttheia Teodoru
mă trimitea mama să-l caut. Îl găseam la vestiare cu băieții, beau și râdeau bucuroși pentru victorie sau înjurau cu ură dacă pierdeau meciul. Apăream din senin prin fumul des, ei încremeneau o clipă, mă priveau ca pe o ciudățenie ce are îndrăzneala să intre în cuibul lor sacru unde-și lingeau rănile înjurând sau își urlau victoriile zgomotos lângă ghetele cu crampoane. Tata se ridica încurcat, mă lua de mână spunându-mi blând: fetele nu au voie aici. Vin în două minute. Se făceau ore. Adormeam.
George Dometi
A furat de la școală cretă și acrilic și a colorat mingile de ping-pong pe care le-a mărunțit și le-a înfoliat în staniolul pachetelor de țigări aruncate, ca să facă fumigene. A mers la fabrica de mobilă și a luat din containerele de gunoi batoanele de plastic flexibil și rolele de hârtie ce se foloseau pentru a proteja lemnul. Le-a dat foc și le-a aruncat spre teren, apoi a scris pe cearșafuri mesaje de susținere. La final a fugit de jandarmii-n care a aruncat cu pietre și brichete din ghiozdan.
