Da iubire. Da, începem meciul. Suntem toți aici. Apoi vin acasă. Stă puștoaica de la 4 cu Răducu. Aha. Nu știu cine e. Cum aia cu picioare lungi? Știi că nu mă interesează. Viața mea. Lasă, stai cu fetele cât vrei. O dată ieși și tu. Salută pe Maria și să fie într-un ceas bun. Să fie fericiți cel puțin ca noi. Îl spăl eu pe ăsta micu. Te iubesc. Ai grijă de tine. Să fii cuminte. Pa pa. Hai pisi scump să te facă tati și repriza a doua. Lasă copilul să plângă, că dacă e ceva, fac altul. Într-o oră vine nevastă-mea.
Ana-Anca Răstășanu
Deși născută în orașul lui Pinalti, în vene mi-a curs mereu sânge roș-albastru. Prima dată când am mers pe stadion eram o țâncă. Cu mult entuziasm, direct în galeria Ceahlăului. Îi promisesem fratelui că voi fi cuminte. Și-am fost, pân-a dat Steaua primul gol. N-am mai încăput în scaun de bucurie. Peste peluză s-a așternut o tăcere de piatră. Doar un ecou plăpând. Forța Steaua, forța Steaua, he, he. O voce tăioasă, în spate. Șăzi cuminti, copchilă, ca să nu pleși cu capu' spart. Și eu care voiam să văd și reluarea.
Titela Durnea
Aerul vuia. Privi scurt ecranul uriaș. Basul și tobele-i anticipau intrarea. Trase în piept doza de adrenalină și dintr-un salt fu deasupra mulțimii. Îi bubuia pieptul, chiar dacă făcea asta de zece ani. Zece ani de prea plin și prea gol deopotrivă. În care și-a rulat sufletul ca pe-o foiță de țigară și l-a dat: luați. Și mulțimea lua tot, iar sufletul creștea la loc. Acum cântau la unison cu el. Și-atunci a văzut-o: albă, imaculată. Și s-a făcut lup, cotropindu-i cu urlet rotundul. A doua zi, presa vuia: supradoză.
