Statuie ecvestră

De cîte ori desenez curbe cu degetul în nisip,
mi te închipui o statuie ecvestră,
cu şaua de marmură galbenă, ciobită,
picioare moi şi ochi transparenţi la imagini.

Încă îmi îndoi degetul după formele tale,
contorsionat,
trezind fiecare nerv din somnul creator
în care îşi concepe valurile marea,
pe întinderile cu sînge spumos
sunt singurul care decide soarta,
corăbiilor care te poartă,
hamalilor care te încarcă la borduri,
mateloţilor care te ghidează,
fiecare clipă provoacă eternitatea,
la mişcare,
aşa că,
de cîte ori desenez curbe cu degetul în nisip,
mîna mi se despică în fîşii, oasele se rup în franjuri,
ochii se desfac în floricele
deasupra statuii tale ecvestre.

De cîte ori adaug defecte structurii concepute,
curbele mele se înmulţesc, nervii se ating,
iar mările tremură, fără priceperea cailor de sus.

Pescarii noştri au pielea sîngerie, gura din spumă,
ochii de mătase,
se îmbracă în colţi de viperă,
au statuia ta în loc de cer,
şi convingerea că degetele mele ştiu să le aleagă drumul.

Şerpii care despart apele,
urşii ce întorc valurile,
leii ce urlă spre ţărmuri,
sunt tot ce iese de sub palmele mele,
de cîte ori adaug bucăţi de piatră scobită,
statuii tale ecvestre.