Românii au sabotat cu dezinvoltură temeliile bunului simţ

Cornel Mihai Ungureanu: Domnule Dinu Flămând, vă propun ca acest dialog început în miezul verii să pornească de la Frigul intermediar, cel mai recent volum de versuri pe care l-aţi publicat cu câteva săptămâni în urmă la Editura Paralela 45. Vă citez: "mă ridic uneori abrupt / să afirm că numai din cifre iese tristeţea lumii / ce ne infectează statistic", pentru a vă întreba ce simţiţi la apariţia acestei cărţi, în momentul când cifrele dau suma rotundă de 40 de ani de la debutul dumneavoastră în revista Tribuna şi 35 de la tipărirea primului volum de versuri, Apeiron?
Dinu Flămând: Vehiculaţi nişte cifre înfiorătoare, dragi prieteni. Ştiţi bine că numerele sunt o materie abstractă ce lunecă peste toate simţurile, deşi parazitează spaimele din suflet. 40 de la ani de la debutul în acea foaie... cine a stat să-i numere? Dar cum văd că acest "frig" vă sugerează o anumită situaţie paradoxală în actuala caniculă, stau la umbra întrebării şi-mi amintesc titlul acelei poezii de debut: Febră. S-ar zice că deja căutam extrapolările. Era aproape transcrierea clinică a unui puseu de febră după o boală avută în copilărie. Cam simultan debutam şi în primul număr al proaspăt înfiinţatei reviste Amfiteatru, la Bucureşti, iar la o distanţă de vreo două săptămâni revista Ateneu de la Bacău îmi publica o poezie bacoviană sub titlul Internat. Făceam în ea aluzii la condiţiile de detenţie dintr-un sumbru internat cezaro-crăiesc din Cluj, unde stăteam înghesuiţi într-un singur dormitor 40 de fii de ţăran veniţi la şcoală. Am avut confirmarea indirectă că reuşisem o poezie, deci că era autentică, fiindcă directorul liceului Racoviţă, venind la cenaclu să îmi asculte primele producţiuni, mi-a replicat sec: las că nu-i chiar aşa de rău în internat. El a fost primul meu critic literar. Vă jur că eram mândru, strofele mele provocaseră o reacţie, de parcă lovisem cu pumnul. Mă dirijasem instinctiv spre descrierea unei situaţii de inconfort personal. Nimerisem fără să ştiu pe tărâmul de predilecţie al poeziei şi eram - deja! - acuzat de intimism, gravă greşeală pe acele vremuri când ipocrizia oficială vehicula doar teme sociale colective. De ce insist cu astfel de explicaţii? Fiindcă generaţia mea încă a mai prins la şcoală texte obligatorii precum Minerii din Maramureş de Dan Deşliu sau Patronul de Maria Banuş şi încă mai era silită să facă analize politizante riscând să nu se împrietenească niciodată cu poezia adevărată sau să rămână insensibilă la literatură în general. Blaga şi Ion Barbu lipseau din manuale iar Bacovia era redus la indigesta Serenadă a muncitorului (şi nimeni nu observase ironia ce gesticula între titlul romanţios şi conţinutul acelei compoziţii, în care proletarul cu serenada promitea să "dea curând la cap"). E de mirare că nu a ieşit o Românie de monştri din acea generaţie, prima care nu trăise efectiv în vechea societate interbelică, nu avea termene de comparaţie, deci era aluatul cel mai moale în mâinile butucănoase ale noilor "pedagogi". Astăzi nici nu v-aţi putea imagina cât de pernicios era, prin aparenta lui coerenţă, acel sistem de minciuni, cu reducerile lui la miciurinismul social si la norme absurde ce ne modelau, vrând-nevrând, mai cu seamă pe unii care nu trăiam în sânul familiei ca să mai auzim şi altceva decât propagandă mincinoasă, zi şi noapte.

Altfel, nu prea era de ales la capitolul "teme" de inspiraţie. Revistele cereau efectiv rime cu patrie şi partid. Dar făceau şi mici excepţii. Nici nu-mi explic cum de n-am trecut pe la Poşta redacţiei şi cum de nu mi s-a cerut niciodată tainul cu "poemul patriotic". Mai târziu mi-au spus cei de la Ateneu că le plăcuse candoarea tristă a poemului meu şi mă credeau un copil. Aş putea, eventual, să-l includ într-o nostalgică antologie recuperativă (alături de un poem ce culca pe hârtie primele mele experienţe rurale, erotice şi de percepţie a sinelui, în atmosfera balurilor de ţară din bătrâna Transilvanie). Eu continuam să compun pe teme intimiste, eram un adolescent gata demodat. Dar nici Transilvania mea nu se prea grăbea să ia in braţe elanurile lumii noi, tradiţiile ei fagocitau comunismul incipient. La căminul cultural se cântau, pentru domnişoare şi domnişori, la acordeon, tangouri însoţite de o robustă gordună, chiar dacă de pe pereţi ne priveau chipurile lui Dej, Drăghici, Maurer şi ale altora! Pentru cei mari "banda" cânta "de-a lungul şi de-a latul" sau hore pe care jucaseră şi strămoşii lor. Comunismul nu le schimbase obiceiurile în această zonă necolectivizată, unde geografia se dovedise incompatibilă cu noua doctrină. În plin stalinism, popa venea la sfârşitul săptămânii şi ne lua de la şcoală, cu cravate roşii cu tot, la gât, să ne ducă în spatele bisericii pentru o oră de religie. Popa Cristea nu a fost arestat, prin ce miracol? Îmi amintesc de un tovarăş perceptor, venit de la raion, care îşi făcuse cvartir în casa noastră, deşi nu-l invitase nimeni. Şi el ieşea să stropească a doua zi de Paşti fetele cu o apă de colonie puturoasă, vândută de obicei în sticluţe de forma unor mici limuzine interbelice. Comunismul şi miniaturile vechiului regim! Sociologii ar avea de lucru deschizând această breşă... Dar bine ar fi să nu mă mai lăsaţi să divaghez...

Metafizica statisticii? Nu eu am inventat-o! Nimeni nu s-a jucat mai voluptos decât Borges cu spuma cifrelor prelinsă pe degete, în momentul când poezia îţi arată precaritatea anonimatului tău, ca unitate într-o mulţime. Mă îndepărtasem oarecum de poemele din Frigul intermediar cu multă vreme înainte să tipăresc această carte. Aveam capul vârât deja în stupul altui ciclu. Atunci mi s-a iluminat brusc în amintire un moment din copilărie: bucuria imensă a ochilor mei când, într-o iarnă, venind spre casă, am zărit trei portocale puse în geam de mama. Nu erau nici în lăuntru şi nici în exterior; palpitau în acest frig intermediar care le conserva. Imaginea conţinea, cu o suavitate naturală, metafora vieţii noastre situată undeva într-un interval de frig protector şi viu care, chiar dacă frig, ne ţinea la adăpost de frigul mort. Copilăria mea a fost un asemenea frig luminos. Însă abia acum înţelegeam, cu uimire, după ani de zile, că mama aşezase acele portocale - atât de exotice şi incredibil de suave în sărăcia noastră personală şi colectivă - nu doar ca să le prelungească viaţa, dar şi ca să le pot vedea eu de departe. Să anticipeze bucuria mea. Atunci am considerat că memoria mi-a făcut un imens cadou. Numai poezia ştie să recupereze un astfel de timp şi să pregătească asemenea revelaţii. Poemul cu pricina s-a scris aproape singur, l-am adăugat lângă celelalte şi am simţit că nu mai încăpea nimic în sumarul acelei cărţi. Cât despre bucuria de a vedea noua tipăritură, sigur că mi-am pierdut nerăbdarea cu care miroseam pe vremuri primele exemplare sosite din tipografie. Înţelegi, după un timp, că există manuscrise pe care nici nu prea vrei să le scoţi în lume, în iluzia că vei găsi până la urmă ce anume le lipseşte. De obicei, cu cât trec anii ai convingerea că ştii de acum înainte să eviţi ceea ce nu-ţi mai place în vechile tale cărţi. Dar tocmai în acel moment o nouă limită şi o nouă neputinţă se împrietenesc cu metabolismul tău. Aşa că vei comite noi greşeli. Iar greşelile din cărţi şi carenţele trecutului rămân imprescriptibile.

C.M.U.: Am citit ca un licean poemele cuprinse în cele patru cicluri: "O neglijenţă a atenţiei", "Amplitudini de probabilitate", "Grădini" şi "Petrarca în gară la Avignon". Mi-am notat versuri pentru fostele iubite, pentru cea care va urma, pentru prieteni (între ei, eu). Cum s-au născut aceste poeme? În cât timp? Unde scrieţi? Cum arată pentru Dinu Flămând o zi obişnuită care cuprinde şi scrisul?
D.F.: Dispariţia succesivă a părinţilor mei mi-a dictat într-un timp foarte scurt ciclul de "grădini" şi câteva alte poeme din acelaşi registru al ireversibilităţii. Dar tonul amar se prelungea, cred, din volumul precedent Tags. Ipotezele erotice din ultima parte sunt rodul unor fericite dar scurte întâlniri. Fireşte că nu mi-am propus, la rece, să fac o metaconstrucţie a variantelor dezabuzării mele. Poemele sunt plasate cam aşa cum au venit, cu natura loc contradictorie ce imită, fără să ezite, natura mea psihică, destul de labilă şi ea. Tot frecventându-l pe Pessoa, probabil că mi-am acordat treptat libertatea de a trece, dacă nu de la un stil la altul, cel puţin de la un capriciu la altul, asumându-mi instabilitatea. Îmi place să scriu năvalnic, după lungi perioade de acumulare. Sunt un compulsiv care însă îşi studiază furiile şi elanurile. Le stochez luni sau chiar ani în şir până încep să văd înţelesurile lor mai ascunse. Când vine vremea să le dau o formă, ajung să scriu aproape neîntrerupt, săptămâni la rând, bucuros şi panicat de ceea ce mi se întâmplă. Aşa cum am făcut-o deja, instinctiv, vă spuneam, în primul poem de debut, pun la originea poemelor mele mai degrabă emoţia decât speculaţia de idei. Iată de ce sunt uimit când unii care mă comentează văd cu precădere în aceste poeme un exerciţiu rece, intelectual, un calcul estetic mai înainte de toate. Eu cred că rămân un sentimental care are destule dificultăţi să se iubească pe sine. Dacă ulterior retez aripile emfatice ale emoţiei, asta e altceva.

O zi obişnuită înseamnă pentru mine sculatul la trei dimineaţa pentru a fi prezent la ora patru la Casa radio din arondismentul al 16-lea al Parisului, unde pregătesc primele patru tranşe din jurnalul de actualităţi pentru RFI, inclusiv pentru sucursala noastră Delta, de la Bucureşti; alteori e vorba de revista presei franceze şi europene însoţită de alte subiecte de actualitate. Îmi place să concentrez astfel servituţile (pasionante şi ele) de jurnalist, ca să am restul zilei numai pentru lectură, sport, eventual pentru scris. Citesc în permanenţă poezie, inclusiv în aglomeraţia din metrou sau din tren. Am nevoie şi de texte bune de filosofie, pe care le iau cu mine şi în sala de sport. O frază din Nietzsche poate fi mai bine rumegată când faci efort fizic şi astfel chiar uiţi de acel efort. Ştiu asta de pe vremea când coseam iarbă dar aveam prin buzunare tot felul de cărţi din care învăţam pasaje întregi pe de rost, ca să mă pot gândi pe îndelete la ele în timp ce muşchii icneau. Scriu oriunde, dar numai după ce ajung la acea stare interioară de urgenţă care mă obligă să scriu. E singurul meu criteriu de autenticitate şi, în fond, singura justificare a unui act egoist ce se preface a ignora faptul că pe oameni îi ţine strâns laolaltă mai mult incomunicarea decât iluzia că ar putea intra unii în pielea celorlalţi.

C.M.U.: Spuneţi într-un vers: "poezia e un pansament prea scurt să cuprindă inima". Iar apoi, într-un interviu: "Eu, oricum, nu m-aş lăsa de poezie, chiar dacă aş şti că nu am nici un cititor". Ce loc ocupă poezia în viaţa dumneavoastră? Au fost momente când v-aţi îndepărtat de ea?
D.F.: E foarte simplu să spun că poezia ocupă locul central în chiar centrul inimii mele, şi nu aş minţi. Numai că situaţia e mult mai complicată. Cel ce trece de primele efuziuni sentimentale şi ajunge să depăşească insidioasa culme a confesiunii pentru a traversa deşertul refuzului de a mai comunica, începe să vadă şi relaţia ciudată în care el duce cuvintele dar şi ele îl duc pe el. Este partea cea mai fascinantă a creaţiei dar şi cea mai destabilizatoare. Dacă îi ceri poeziei să-ţi panseze rănile, vezi imediat că ea face lucru de mântuială, căci o apucă marea nerăbdare de a-ţi descoperi sau inventa alte răni, pe care te îndeamnă să ţi le contempli în extaz. Şi toată terapia somatică la care te aşteptai se compromite, fiindcă intervine o exultanţă de natură estetică şi ludică ce îşi impune prestanţa, inclusiv făcând teatrul dolorismului tău, sau al exuberanţelor tale, exagerând debitul sângerării, parodiindu-l în acelaşi timp cu un soi de unguent care este indiferenţă şi relativizare. Această trântă cu propriile tale ipostaze este însă şi sursa unei melodii autarhice, a unei aventuri ce se creează deopotrivă prin scris şi prin neputinţa de a te exprima, o expediţie în afara sinelui pe care o preia strania energie ce se degajă din rostirea "nefirească" căreia îi spunem poezie. E limpede că în acest stadiu cititorul îţi poate fi, eventual, tovarăş de drum. Însă numai în cazul când cititorul, la rândul său, într-un moment de stupoare, survenit în viaţa sa personală, s-a văzut dus de cuvinte, deşi el se ambiţiona să le ducă, a văzut că este manipulat chiar de forţa sa vitală, şi s-a văzut el pe sine demultiplicat în acel joc de oglinzi-cuvinte prin care simţim că certitudinile (şi viaţa în general) ne fug printre degete. Eu vorbesc nu de poezia pe care o sileşti să-ţi justifice orgoliile sau să te apere de absorbţia anonimatului - drept este să o facă, de ce nu? -, ci de această aventură extenuantă care te ţintuieşte uneori la zid, atunci când nu mai poţi să eviţi întrebările frontale despre durata şi rostul vieţii tale personale: unică, indivizibilă, mai degrabă solitară, imposibil de negociat! Poetul nu are deloc privilegiul acestor dubii. El ştie că în aceeaşi lucarnă îl întâlneşte şi pe cititorul de poezie şi pe cel care ignoră toată viaţa lui poezia, dar nici unul nu scapă de spaimele esenţiale care îi situează în lume. Dificultăţile de abordare pe care le ridică poezia (sau dificultatea de a pricepe calculul longitudinii terestre, la fel de abstract) nu vor dispărea doar fiindcă lenea de gândire sau aplatizarea emoţiilor au decis să le ignore. Fiecare generaţie este obligată să le descopere pe cont propriu, ca să poată supravieţui (chiar dacă, în aparenţă, calculul longitudinii este repede rezolvat de un aparat electronic ce încape în palmă). Mi se pare însă de actualitate superba filipică a lui Ion Barbu împotriva poeziei leneşe. Totul este să nu accepţi leneveala spirituală, soluţiile facile, modele si modelele predominante ce nu ţi se potrivesc. Şi să simţi că simţi bine, chiar dacă nu îţi vin cuvintele ce ar putea să-ţi explice misterul însuşi ce ne face să simţim. De ce simţim ceva şi nu mai degrabă nimic? Putem deturna vestita întrebare despre originile existentului şi în acest fel.

Am avut o lungă perioadă când n-am mai scris şi chiar am renunţat în gândul meu cel mai intim să-mi mai amintesc că voi fi scris vreodată poezie. Până când au ţâşnit din mine mai toate poemele care m-au îndemnat să public Viaţă de probă. Sincer să fiu, mă uitam la şirul acela de cuvinte ca şi cum s-ar fi produs din mine o misterioasă secreţie corporală. Eram chiar jenat, ca unul care se trezeşte dintr-o beţie şi îşi aminteşte că în seara precedentă inoportunase pe toată lumea cu confesiunile lui lipicioase, neinteresante, intempestive. Poezia este şi un soi de impudoare ce încearcă să-şi protejeze fragilitatea dar ajunge, dimpotrivă, să-şi impună propria ei vanitate. O curioasă auto-vivisecţie, ca şi cum Hipocrat ar începe chiar pe sine studierea organelor sale interne. Doare dar şi exaltă. Este o tăietură de bisturiu în viscere dar şi ridicarea spre infinit, prin gestul abstract, a celor mai eterice ipoteze.

C.M.U.: Cine este cretinul satului? Cum arăta satul copilăriei dumneavoastră în care spuneţi că duceaţi caprele la păscut, în vreme ce acum la Paris aveţi doar o capră virtuală, în computerul copilului, care nici nu reuşeşte să behăie?!
D.F.: În acest context îi acord poetului şi ghinionul de a fi cretinul satului. Cretin fiindcă ilustrează perfect câteva obsesii repetitive, lăsându-se contaminat de ridicol şi grandomanie, într-o lume în care lui nu i se găseşte nici o utilitate socială. E tolerat doar ca figurant în perfidul spectacol postmodern. I se cere să găsească formulele cele mai inventive, dacă se poate şi elegante, ca să se facă acceptat la curtea regilor finanţei, sau pe lângă oficinele de stat care îi mai lasă ceva mărunţiş din importantele lor bugete. Dar în loc de eleganţă, cu piruete şi armonii din lăută, nefericitul îşi urlă deseori disperarea şi împroaşcă pe toată lumea cu veninul ce a copt in pieptul său, arătându-se şi mai ridicol din pricina neadaptării la elementul natural. Poetul e asociat în zilele noastre cu şarlatanii, cu chiromanţii (el care nu ştie nici cel puţin să-şi ghicească propriul său trecut); un fel de şaman care locuieşte la bloc iar uneori intră în transă şi călătoreşte şontâc-şontâc spre ţinuturile strămoşilor. Iar glosolalia obsesivă cu care îşi ademeneşte cuvintele în poezie are, de asemenea, ceva din autismul maniacal al marilor bolnavi, iremediabili veterani de război rămaşi cu traume bizare. Dar în furia mea pe această soartă şi împotriva poetului, simt cum sporeşte în mine şi o infinită tandreţe, fiindcă este o dovadă de mult curaj să-ţi asumi atâta inadecvare şi să dai dovadă de atâta stângăcie socială. Iar eu călătoresc deseori spre ţinuturile strămoşilor mei, fiindcă viaţa mea se prelungeşte numai adăugându-i pe ei la prezentul meu, o ştiu acum şi nu o ştiam înainte. O ştiu pe măsură ce văd cum timpul se descărnează iar lumea fizică se dematerializează şi îmi închipui că această moară de praf macină mai repede pentru generaţia mea decât pentru cele precedente - ceea ce poate că nu este decât o iluzie şi o banală spaimă de vârstă. Dar n-am ce face, prin acest culoar de trecere avansez pentru prima dată, şi numai absoluta unicitate de a fi simultan eu cu mine însumi în timpul meu spart - chiar că nu mi-o poate lua nimeni.

Probabil că înfrumuseţez în sinteza mea personală imaginea acelui sat din Bistriţa-Năsăud (deci nu subscriu la frumosul citat din Livius Ciocârlie pe care mă îndemnaţi să-l comentez: "Ochiul bătrân urâţeşte amintirile"); o înfrumuseţez fiindcă din acel mediu am selectat ceea ce este mai viu în mine, imagini şi mirosuri, elanuri şi spaime, ba chiar şi o anumită îndemânare a mâinilor sau un fel de a privi sub coaja aparenţelor. Caii şi celelalte animale din acea copilărie îmi lipsesc grav. Caprele erau puţine, treceau seara într-o procesiune solemnă pe la poarta bunicii mele din Joseni, iar ea nu obosea să-mi spună de fiecare dată: capra e vaca săracului! Însă capra din acel poem e o referinţă expresă la formidabilul poem cu acelaşi nume scris de Umberto Saba, pe care l-am tot tradus în diverse variante timp de câteva decenii, de fiecare dată uimit că degaja mirosul fizic al animalului. Restul e demonstraţie şi virtualizare.

C.M.U.: Este aceasta atmosfera primei întâlniri cu o carte? Ce a însemnat Bistriţa? Dar Clujul?
D.F.: Da, fragmentul pe care îl citaţi poate evoca atmosfera din duminicile sau din zilele în care nu se lucra la câmp şi rămânea timp pentru citit. Tatăl meu era un ţăran care citea multe cărţi luate de la biblioteca din Prundul Bârgăului. Unul din primele titluri rămase în memoria mea a fost Banii, roman de Zola, tipărit însă de Editura Cartea Rusă. (Naturalismul acestui scriitor francez fusese repede recuperat de realismul socialist aflat în faşă). Altul: Brazdă peste haturi, scris nu îmi mai amintesc de cine, roman pe care tata îl tot lua la citit şi îl tot lăsa, de fiecare dată înjurând ceva în barbă, nemulţumit. Probabil că era un tipic roman de propagandă despre binefacerile colectivizării, operaţiune care în zona noastră a eşuat. Se împotriviseră munţii! Şi bunicul meu citea. El m-a învăţat alfabetul, pe la patru ani, aşa că în momentul când am fost dat la şcoală aveam deja lungi lecturi făcute din cărţi uitate pe masă, din care nu înţelegeam însă mare lucru. Dar îmi plăcea să citesc cu voce tare, mai cu seamă dintr-o carte cu poveşti năsăudene tipărită între războaie, şi aveam deja o anumită cursivitate. Uneori mergeam în pod şi luam la răsfoit reviste interbelice uitate de surorile tatălui meu, care se făcuseră doamne şi plecaseră de acasă. A încăput în acea vreme pe mâna mea şi un Ohtoih al familiei tipărit pe la 1700, cu caractere slavone, carte din care bunicul zicea uneori texte în strana de la biserică. O am şi acum, haşurată sălbatic de mine cu creionul pe paginile de gardă. Probabil că o vandalizasem de ciudă că nu înţelegeam alfabetul de tranziţie! Ţin minte perfect ziua în care mi-am cumpărat, pe la şapte ani, prima carte de la magazinul alimentar din sat. Proaste gusturi aveam, mi se opriseră ochii pe o carte ce costa 80 de bani şi stătea pusă primejdios de aproape de un munte de marmeladă, din care vânzătorul tăia largi felii şi le învelea în hârtie. Era Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, indigest poem din care vă pot recita şi azi lungi pasaje. Mai târziu am primit cadou de la unchiul meu, Aurel Rău, o splendidă ediţie cu poemul lui Puşkin: Ruslan şi Ludmila, pe lângă cărţi despre mitologia greacă sau inevitabilul Robinson. Aveam deja vreo şapte cărţi şi mi-am meşterit în atelierul de tâmplărie al tatălui meu primul "raft", două bucăţi scurte de scândură prinse în cuie de alte două bucăţi. Găsisem singur "principiul" iar apoi şi locul pentru această mobilă miniaturală: în cămară, lângă lada cu făină. Poate de aceea amintirea primelor mele lecturi încă mai păstrează miasme şi miresme de usturoi şi slănină, de busuioc şi de petale de crin uscate (pe care mama le păstra pentru vindecarea rănilor adânci făcute în piele). Bistriţa a fost oraşul pe care l-am ocolit multă vreme, fiindcă ai mei m-au trimis la şcoală la Braşov iar apoi la Cluj. Treceam prin el fără să mă opresc. Acest oraş viu în care am constatat că am mulţi prieteni, unii dintre ei valoroşi scriitori sau pictori, este pentru mine o descoperire surprinzătoare şi relativ recentă. Clujul rămâne oraşul aventurii echinoxiste, al studiilor universitare destul de consistente (căci cetatea universitară ştia să boicoteze tacit vulgata marxistă) şi al câtorva trainice prietenii. Nicăieri nu am mai găsit însă, mai târziu, voluptatea lecturilor de la Biblioteca Universitară, din acei ani în care puteam conta pe complicitatea bibliotecarelor să ne scoată de la fondul "secret" autori precum Kierkegaard sau Camus! Tzara şi Breton au fost pentru mine descoperiri de atunci, ca şi întreg suprarealismul despre care nu se sufla o vorbă. Iar Lautréamont îmi devenise o adevărată revelaţie după ce, pe la cincisprezece ani, l-am primit cadou într-un pachet cu cărţi, trimise prin poştă (şi chiar restituite adrisantului) de nişte turişti belgieni cu care intrasem în vorbă îndrumându-i spre Vatra Dornei. Nu vă pot spune ce stranie senzaţie am avut conversând pentru prima dată cu un vorbitor nativ de limbă franceză. Turiştii erau aproape inexistenţi în România, mai cu seamă pe acele meleaguri. Probabil că i-au amuzat mult frazele mele acordate excesiv în condiţional şi cu un lexic ce păstra urme de pe vremea poeţilor Pleiadei. Dar ştiu că nu se aşteptau să găsească un mucos vorbitor de franceză pe acele plaiuri. Pentru mine ei au fost şi dovada faptului că poţi să ajungi din Belgia la Vatra Dornei fără să te oprească nimeni sau să te întrebe de ce te duci. Numai văzând primii oameni liberi am înţeles că libertatea e făcută pentru oameni iar ei trebuie să şi-o trăiască tocmai în timpul vieţii lor. Dar vreau să spun mai cu seamă că cel mai mult mi-a priit această alianţă dintre valorile vieţii tradiţionale într-un sat de munte din Transilvania şi aventura diversităţii pe care mi-o propuneau lecturile. Se puteau găsi numeroase cărţi ce nu aveau nimic de-a face cu linia de propagandă a comunismului. Istoricii greci şi latini citiţi la Bârgău în acei ani '70, în traducerile minunate ale unor mari filologi dintre care unii abia ieşiseră recent din închisori, unele texte clasice de mari filosofi şi primele traduceri din Kafka, Faulkner, Musil, Thomas Mann, Rilke, Trakl ş.a.m.d. m-au ajutat să mă formez. Cred că am fost o generaţie de autodidacţi care au profitat imediat de primele deschideri. În fond, în librării autorii sovietici au fost înlocuiţi aproape peste noapte cu mari nume ale literaturii universale. Totul era nou, şi Tucidide şi Goethe, şi Whitman şi Proust, şi Dostoievsky şi uriaşul poem al lui Ghilgameş. Toate aceste nume contribuiau deja la izolarea comunismului primitiv şi-l puteau ajuta pe un tânăr să se formeze. De altfel, frustrarea devine un bun pedagog. Generaţii întregi de elevi se vor fi plictisit, înaintea noastră, la ora de latină sau de literatură în general, obligaţi să traducă sau să interpreteze pasaje moralizatoare sau exaltat eroice din Războiul peloponesiac sau din Scrisorile lui Seneca. Pe noi nu ne obliga nimeni să-i citim. Iată de ce puteam să-i descoperim cu o autentică delectare! Toate cărţile erau o sursă de evadare şi de libertate. După ce am citit Procesul am devenit, şi eu şi alţii din aceeaşi generaţie, imuni la comunism.

C.M.U.: Ce a însemnat Bucureştiul?
D.F.: Am povestit deja trista mea experienţă ca proaspăt absolvent de filologie repartizat la o suboficină a cenzurii, despre existenţa căreia habar nu avusesem. Noroc că m-au dat afară repede, aşa că în exilul de la Editura Enciclopedică am putut să devin coleg cu alţi minunaţi exilaţi: Mihai Şora, Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu. Dar nu era tocmai uşor să te orientezi în jungla Capitalei. Am nimerit din lac în puţ acceptând să mă duc la Flacăra cunoscutului bard, când tocmai apăruse pe hârtie color şi părea mai deosebită între publicaţiile vremii. A urmat repede deriva cenaclistă cunoscută, la care nu am luat parte niciodată, fiindcă am şters-o şi de acolo după câteva luni. Între timp şeful s-a arătat a fi personajul brutal, oportunist, nociv şi cu infinite resurse de servilism, pe care evoluţia sa ulterioară nu avea decât să le perfecţioneze. Bucureştiul întreg era infestat de personajele sinistre ce asigurau mişcarea de bielă manivelă a regimului. Ce vreau să spun? Nu numai securiştii forfoteau prin redacţii sau în mediile literare, dar şi responsabilii de partid de pe toate palierele ierarhiei, managerii spaimei şi maeştrii ameninţărilor insinuante. Cu toţii au fost în egală măsură de nocivi, ca o mâzgă ce plutea permanent în aer şi de care nu mai reuşeai să te speli. Eu cred că încă nu s-a scris literatura care să reconstituie disperarea mocnită a românului, sufocarea ce te cuprindea când aveai revelaţia tot mai evidentă a faptului că nimic bun nu ţi se mai putea întâmpla în unica ta viaţă, fiindcă toate evoluţiile pozitive erau închise şi întreg sistemul te împingea spre mediocritate, spre umilinţa neputinţei de a putea tu să decizi pentru tine. Sigur, refugierea în artă, în creaţie sau chiar într-un meşteşug manual cinstit puteau fi o soluţie. Dar cum să scapi de certitudinea că în fiecare zi îţi cimentezi mormântul anonim fără să fi înţeles ce îi determină pe unii să afirme că viaţa e frumoasă? În locurile comune vehiculate acum, în această primă tentativă de pedepsire a celor slabi sau pur şi simplu oportunişti, care au colaborat cu sistemul, se generalizează cam repede, se trece peste nuanţe ca şi cum am vorbi deja despre preistorie; se aplică acelaşi tip de maniheism care făcuse forţa vechiului regim. Pentru mine Doinaş cel autentic este cel care la un colocviu de poezie de la Iaşi a denunţat în termeni implacabili ticăloşia sistemului. A făcut-o public şi cu multă demnitate; aşa ceva nu putea fi trucat. După cum pot să afirm că eu cred mai mult în linia morală pe care o degajă implicit şi explicit poemele sale decât în interpretările recente date unor hârtii chipurile acuzatoare, a căror autenticitate rămâne relativă şi, în fond, neprobantă, atâta vreme cât ştim că pentru aceşti foşti deţinuţi "angajamentele" pe care le vor fi semnat nu erau decât o prelungire a torturilor din beciuri sau din celule. Păunescu denunţat la securitate de Doinaş! Ce să denunţe? Sau dacă s-a întâmplat aşa ceva, nu vedeţi oare enormitatea acestei ironii pe care sunt sigur că Doinaş o calculase!

C.M.U.: Spuneaţi într-un interviu că sunteţi un paseist şi că încă aveţi nevoie de timp ("de încă o viaţă"), ca să înţelegeţi ce a fost România înainte de '89. Povesteaţi, de asemenea, că la sfârşitul unui text pe care l-aţi dat spre publicare, pe atunci, unei reviste, cineva a adăugat următoarea frază: "Pe toate acestea le-am înţeles citind ultima cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu". Şi vă întrebaţi: "Dar mai are cineva răbdarea să se întrebe ce anume ne aparţine din ceea ce, chipurile, semnam noi prin revistele vremii?". Fac parte dintre aceia (ştiu că suntem mai mulţi) care au şi răbdare şi deschidere către nuanţe, cât şi nevoia să înţeleagă ce s-a întâmplat în acei ani, pentru a putea pricepe ce se întâmplă astăzi, când spaţiul public românesc pare a fi la discreţia unor pricepuţi manipulatori. Credeţi că e posibilă o risipire a confuziei? Cum? Aţi spune că, de exemplu, legea lustraţiei sau CNSAS pot schimba lumina care cade peste oameni?
D.F.: O asemenea lege era demult necesară, dar nu pentru a filtra lumina spoturilor publicitare ci tocmai pentru a împiedica eşaloanele doi şi trei din fostul sistem să preia pârghiile economice şi politice ale României. Nu s-a făcut şi s-a ajuns unde ne aflăm. Din multe puncte de vedere este deja prea târziu. Priviţi în jur şi constataţi fără mari eforturi cine deţine marile investiţii, inclusiv în mass-media, deci cine va dicta şi nuanţele de adevăr ce se elaborează deja. Ştim de la Orwell că trecutul nostru este cât se poate de imprevizibil. În ceea ce mă priveşte, văd capriciile lui în interpretările, relatările şi reconstituirile practicate deja şi care îmi dau impresia că eu nu am trăit în aceeaşi Românie descrisă pe la diverse ocazii. Aşa că trecutul "obiectiv" ne va rezerva în continuare surprize, în funcţie de manipulările lui mai mult sau mai puţin dibace. Cei care scriu au însă la dispoziţie un trecut subiectiv care, prin autenticitate, poate vorbi şi în numele acelui trecut confiscat de manipulările prezentului. Iată de ce literatura îşi ia răgaz şi distanţă până "pricepe", iar când pricepe bine are şansa să o facă mai bine decât politicienii, sociologii, istoricii sau articlierii. În versurile pe care le citaţi gândul meu rămăsese împreună cu tatăl meu, condamnat la începutul anilor '50 la muncă forţată pe şantierul de la Călan, perioadă care mi-a traumatizat copilăria. Abia cu câtva timp înainte să dispară a acceptat tata să-mi spună cine îl persecutase ani la rând. Fusese pus în fruntea listei pentru Călan tocmai de prietenul său cel mai bun, primarul din sat, împreună cu care căzuse prizonier pe front la Stalingrad. Doar că celălalt, la întoarcere, făcuse pactul cu comuniştii iar tata nu. Dar am rămas teribil de mirat constatând că tata îl iertase de multă vreme, ba chiar îl şi ajutase în momentul în care politrucul a rămas definitiv fixat într-un cărucior, paralizat. Nici azi nu ştiu de unde avusese tata uriaşa rezervă a pardonului şi enormele resurse de demnitate care până la sfârşitul vieţii sale l-au făcut să refuze orice muncă plătită de comunişti. Asemenea lucruri le înţelegi greu, dar în viziunea mea tocmai ele pot constitui coloana vertebrală a unei adevărate reconstituiri. Dar orice reconstituire poate fi şi o durere ce reînvie. O durere sporită a explodat în mine după ce am constatat că noul regim postdecembrist nu dăduse o ceapă degerată pe trecutul lui de veteran de război. Nici astăzi, după dispariţia lui, oficialităţile nu se grăbesc să-i restituie familiei terenurile agricole confiscate de comunişti, în vreme ce ziarele s-au şi plictisit să mai scrie despre matrapazlâcurile de la prefecturi şi primării, unde se transportă drepturi de proprietate din Ilfov sus pe munţii Bucegi, sau invers! Manipularea la care au fost supuse unele texte de ale mele mi se pare acum un rău aproape insignifiant faţă de situaţiile inextricabile în care au fost manipulate atâtea destine umane. Confuzia vine acum mai cu seamă dintr-o falsă ierarhizare a gravităţii. Un Dumitru Popescu autor al Codului eticii şi echităţii socialiste, text vag în numele căruia se puteau face şi razii pe stradă ca să li se taie pletele tinerilor prea dezinvolţi, se puteau topi cărţi sau puteau fi exmatriculaţi copii din şcoli, destituiţi în mod abuziv salariaţi, mi se pare că trebuie învinuit şi judecat cel puţin cu aceeaşi severitate ca întreg sistemul opresiv al Securităţii. Joaca de acum cu denunţarea selectivă a turnătorilor, în care apare evident faptul că mai multe grupări au propriul lor stoc de dosare pentru şantaj, este cea mai bună perdea de fum ca să nu se vorbească despre imensa responsabilitate ce-i incumbă chiar aparatului de partid din acele vremuri. Risipirea confuziei e posibilă, de ce nu? Cu condiţia însă ca acei dornici să o risipească să pună tot atâta râvnă şi inteligenţă strategică în realizarea dorinţei lor cât o fac cei care manipulează din umbră.

C.M.U.: Există cărţi ale unor autori cunoscuţi de atunci, pe care le-aţi putea numi nocive?
D.F.: Da, toate cărţile, mai cu seamă de poezie, care au ridicat cultul personalităţii lui Ceauşescu pe culmile greţoşeniei, contribuind şi la discreditarea, pentru o lungă perioadă, şi a naţiunii ce a dat asemenea specimene de barzi. "Geniul Carpaţilor" e o sintagmă care a făcut înconjurul lumii, ca o culme a grotescului şi a monstruozităţii ce a însoţit prăbuşirea faimoasei cortine. Va trebui să treacă multă vreme până să se uite faptul că românii au sabotat cu atâta dezinvoltură temeliile bunului simţ. Iar constatarea că acei linguşitori nici măcar nu o făceau din convingere, presupunând că ar fi putut să existe şi admiratori cinstiţi ai lui Ceauşescu şi ai sistemului comunist în general, aruncă o gravă acuză asupra tuturor celor care, vrând nevrând, se obişnuiseră cu schizofrenia colectivă. Privirile interogative, ce virează rapid spre indiferenţă, cu care suntem trataţi nu o dată în exterior, ca români, îşi au originea în această nedumerire. Cine sunt românii? Va trece mult până vom începe să răspundem mulţumitor la această întrebare, fără să ne victimizăm şi fără să ne blamăm indistinct; dar mai cu seamă fără să ne mai exaltăm cu elementele unei identităţi încropită mai mult din disfuncţiile şi discontinuităţile care ne-au marcat istoria naţională. Dar dacă ne uităm cum îi ierarhizează românii înşişi, cei de astăzi, pe oamenii care contează în cultura lor, plasând pe locul întâi persoana aparent imperisabilă a unui asemenea impostor, urmată îndeaproape de un latifundiar ignar sau de mai ştiu eu ce nume de sportiv, nu cred că sunt şanse să afle prea repede românii ei înşişi cine anume sunt, s-o afle înaintea altora!

(Interviu preluat din Prăvălia culturală, septembrie 2006)

Dinu Flămând este autorul volumului Tags, publicat de Editura LiterNet.